Pe vremuri, vacanţele noastre tipic româneşti se axau pe două destinaţii aparent opuse: muntele sau marea. Cale de mijloc nu exista iar dacă le voiam pe amândouă le vizitam separat, pe rând. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să ezit când voi fi rugată să fac distincţia între cele două forme de relief, teoretic antagonice. Cum aş fi putut să confund două lucruri care, în mintea mea, se excludeau reciproc?
Poate tocmai pentru a-mi dovedi că nu dă nici doi bani pe socoteala mea de acasă şi pe ideile mele preconcepute, destinul şugubăţ mi-a dat o lecţie şi, fără a mai aştepta zadarnic ca Mohamedul din mine să se mute la şes, mi-a trimis pur şi simplu munţii în întâmpinare, aşezându-i lângă Marea Mediterană. Astăzi, după aproape două decenii de locuire pe frumoasa Costa Blanca, nu pot să nu mă minunez de armonia în care se completează cele două forme de relief, doar aparent ireconciliabile.
Neputând rezista tentaţiei învecinării cu Sierra, omul de munte din mine, care nu concepea că se va stabili vreodată pe ţărmul mării, se simte înghiontit în permanenţă să colinde împrejurimile, urcând şi coborând, cu elan mereu înnoit, versanţii care se-nalţă semeţi direct din Mediterană. Cumulată peste ani, suma diferenţelor de nivel parcurse cu tenacitate de paşii mei mărunţi, dar neabătuţi, rivalizează desigur cu palmaresul pe verticală al multor alpinişti profesionişti. Asta în ciuda faptului că munţişorii de pe aici nu se compară în înălţime cu Alpii sau cu Carpaţii, dar, din moment ce urcuşul începe la nivelul mării, la cota zero absolut, multe trasee se dovedesc a fi probe de rezistenţă deosebit de dure.
Relieful regiunii Alicante este unul dintre cele mai abrupte ale Spaniei şi, chiar dacă nu se situează la altitudini prea mari, spectaculozitatea lui nu lasă pe nimeni rece. Terenul accidentat atrage însă nu doar alpiniştii ambiţioşi, dornici să absolve trasee de maximă dificultate, ci şi „plimbăreţii” amatori. Deşi e cunoscută mai ales ca una dintre cele mai propice zone ale Europei pentru turismul estival de cură heliomarină, fâşia de litoral stâncos din jurul oraşului Alicante e una dintre adresele ţinute destul de în secret de amatorii de drumeţie simplă, relaxată. Unde mai pui că acest adevărat paradis de hiking e uşor de accesat din orice ţară europeană, venind cu maşina sau zburând cu companiile aeriene low cost, care deservesc regulat aeroporturile Alicante şi Valencia!
Costa Blanca are o lungime de 500 de kilometri, fiind delimitată la nord de oraşul Denia iar la sud de promontoriul Cabo de Gata. Întinse ca nişte degete răsfirate, care parcă vor să înşface marea, lanţurile de stâncă calcaroasă ale Sistemului Betic avansează dinspre interiorul ţării, vălurind relieful arid, uscat şi sfărâmicios, cu vegetaţie compusă preponderent din mărăcini cu aspect spinos, rezistenţi la intemperii. Adeseori versanţii sunt traversaţi de liniile paralele ale ”bancalelor”, moşteniri de pe vremea maurilor, apte să ofere cât de cât loc adecvat culturilor agricole, împiedicând apa care vine aşa de rar să se prăvălească nestăvilit în torente imposibil de controlat. Straniile terase, dispuse ca nişte inele suprapuse, amintesc vag de America Centrală şi de Sud, de Anzi, de Peru, de Machu Pichu... şi de chinul scalvilor, care s-au spetit secole de-a rândul să stivuiască pietrele, ca nişte Sisifi ai Evului Mediu.
De parcă elementul contundent s-ar impune cu de-a sila, croindu-şi drumul prin mediul ţepos, ieşind din măduva mesetei iberice pentru a se răcori la final în răcoarea apei, dinţii de fierăstrău ai Cordillerilor se aliniază cuminţi, paraleli, de la sud-vest spre nord-est: Sierra de Mariola, Sierra de Carrasqueta, Sierra de Crevillente, Sierra de Salinas, Sierra del Maigmó, Sierra del Cid, Sierra de Bernia. „Capacul” li-l pune Sierra de Mariola, cu cei 1.389 de metri ai săi.
Printre pereţii abrupţi se cască hăurile adânci ale faliilor imposibil de traversat, cunoscute sub numele de ”barrancos”. Cea mai temută prăpastie poartă numele fioros – cum era să fie altfel? – de Barranco del Inferno. Pe acolo trece un traseu de rang important la nivel naţional, un aşa-zis GR - Gran Recorrido. Celelalte două categorii - trasee scurte (PR - Pequeño Recorrido) şi poteci locale (SL - Senderos Locales) sunt la fel de bine amenajate şi beneficiază de un sistem de indicatoare de semnalizare uşor de reperat, la rândul său ireproşabil.
Traseele cu nume stranii precum Cavall Verd (cal verde), sau Moro Blau (maurul albastru) exercită o atracţie irezistibilă asupra curioşilor itineranţi iar legendele despre comorile ascunse de maurii alungaţi în grabă acum multe sute de ani, sau ale contrabandiştilor din secolul trecut înflăcărează imaginaţia. Numărul mare de ruine de castele şi turnuri de observaţie părăsite, ca şi abundenţa de peşteri care răsar parcă la tot pasul din relieful carstic specific zonei nu fac decât să îndemne şi mai mult la cercetări amănunţite. Unele adăpostesc picturi rupestre vechi de mii de ani, în timp ce altele au servit drept refugiu tâlharilor la drumul mare, care obişnuiau să taie drumul călătorilor nevoiţi să treacă munţii prin defileele înguste.
E suficient să auzi rezonanţa conchistadorială a denumirile munţilor că deja-i cresc aripi fanteziei. Dar nu numai numele, ci şi formele fistichii, amintind de siluetele gigantice ale unor închipuiţi uriaşi din poveste stârnesc imaginaţia. Aşa, de exemplu, coama muntelui Montgo seamănă leit cu un elefant ce tocmai se odihneşte. De asemenea, la tot pasul ai impresia că pe cerul de un albastru strălucitor sunt proiecteate chipuri de războinici cu profiluri severe şi cu bărbi impunătoare. De la pupitrul mării le dirijează triunghiularul Peñon de Ifach, pinten alb, ascuţit, izvorât direct din apele bleumarin. Altitudinea sa de 333 de metri e predestinată parcă pentru cele trei colţuri cu care se opinteşte din apă. Încă de pe vremea cartaginezilor, ”Peñonul” era cunoscut ca simbol al acestei regiuni de coastă. Ei l-au botezat „Micul Gibraltar” pentru că seamănă leit cu fratele său mai mare şi pentru că le vestea apropierea de malul Atlanticului, care pe atunci reprezenta ”Capătul Lumii”. Astăzi, stânca Ifach e protejată şi declarată Parc Natural, cu suprafaţa cea mai mică din catalogul numeroaselor Parcuri Naturale ale Spaniei. Aici creşte o specie endemică de floare roz care-i poartă numele, delicata silene hifacensis.
Motivul principal care contribuie la recunoaşterea „Coastei Albe” ca refugiu perfect pentru ”hibernatul activ” este clima sa blândă, cu condiţii ideale pentru întreprinderea de excursii montane pe durata întregii ierni continentale. Atunci când în restul Europei începe să ningă, pe Costa Blanca începe sezonul rucsacului, pentru că, pe aici, zăpada e un cuvânt exotic, cunoscut doar din auzite.
Iarna, temperaturile medii de peste zi se situează între 16 şi 20 de grade Celsius iar temperatura apei mării arareori scade sub 15 grade. Sezonul „rece” e deci foarte blând, cu temperaturi care amintesc de primăvara veşnică, iar ploile sunt extrem de rare. În fapt, precipitaţiile sunt aşa de slabe încât pericolul deşertizării e vizibil la tot pasul. Înclusiv furnizorul local de apă s-a gândit să îndemne la economie, scriind pe facturile de la finalul anului: „Vă dorim un an ploios!”.
Lipsa ploilor, motiv de grijă pentru localnici, e prilej de bucurie pentru turişti. Meteorologii garantează o medie de nici mai mult nici mai puţin decât 300 de zile însorite pe an! Sezonul de ”senderismo” (trekking) începe deci în luna septembrie şi se sfârşeşte în luna mai, când dogoarea verii ne toropeşte aşa de tare încât e de preferat să ne mutăm cu toţii în primitoarele valuri ale Mare Nostrum (numele latin al Mediteranei). Îmbinare mai plăcută între efort şi relaxare nici că se putea!
Acolo, în adâncime şi în larg, muntele nu se întrerupe brusc la contactul cu marea, ci se continuă prin abisuri, revelând o lume cel puţin la fel de fascinantă. Lumea subacvatică a Costei Blanca e o feerie care face deliciul numeroşilor scufundători. De la simplul practicant de snorkeling, care se mulţumeşte să se bălăcească la adâncimi de 3-5 metri prin Supra - şi Mediolitoral, până la scafandrul profesionist, care se avântă la adâncimi între 20 de metri (Infralitoral) şi 40 de metri, „muşcând” un pic din Batialul ce se-ntinde până la profunzimi de 500 de metri, cu toţii profită de limpezimea legendară a apei Mediteranei. Doar zonele Abisal şi Hadal, care nu sunt propice sportului subacvatic, rămân izolate departe, în larg. Pe timp de iarnă, pentru cine nu e prea friguros, un costum de neopren cu grosime de 5 mm e suficient pentru a rotunji întru perfecţiune aventura vacanţei, mai ales ţinând cont de faptul că Marea Mediterană nu are peşti care să atace omul şi nici curenţi subacvatici periculoşi.
Una peste alta, nu-i de mirare că mulţi dintre cei care au trecut pe aici s-au hotărât spontan să rămână (ca mine). Costa Blanca este plină de rezidenţi străini, care ştiu de ce nu se mai dau duşi. Majoritatea provine din nordul Europei, dar tendinţa e în creştere şi printre românii care nu se lasă mai prejos. La propriu şi la figurat, Costa Blanca se dovedeşte a fi o destinaţie turistică la mare înălţime, cu vârf(uri) şi-n îndesat(ă) până în mare!
Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou (prin volumul La granița-ntre vise), reprezintă ca poetă, parafrazându-l pe Aristotel în Poetica, ,,arta care imită slujindu-se numai de cuvinte, simple ori versificate” .
Poeta, își pune în mișcare sufletul, răspândind un ton și un spirit de unitate, printr-o forță magică și unificatoare - imaginația, printr-un limbaj prin care își explorează propria sa uimire. Drum lung prin viaţa mea am făcut/ Şi pe pământ, în genuni şi printre stele.../ Ielele de m-au-mbiat cu voci, eu, am tăcut,/ Să nu mă prind în dans înşelător cu ele!... Am colindat ani şi ani, ce-mi par un veac,/ Căutând prin neant, pe cineva... ceva.../ Voiam să strig, dar nu puteam decât să tac,/ În vis, himere să nu mă bântuie cumva! (La granița-ntre vise)
Gândurile poetei au prins culoare, ne transpune în bucuria visului și chiar ironia subtilă este de remarcat. „Poezia nu se învață de la alții, nu e un act mimetic. Poetul e un Narcis, își asumă existența lumii prin propria-i trăire; are centrul creației în el însuși” (Friedrich Schlegel).
Volumul ,,La granița-ntre vise” ne arată complexitatea dintre poet - pictor, menirea medicului de a salva suflete și a omului de a aduce un balsam prin vers celor apropiați. Anna- Nora Rotaru-Papadimitriou, o iubitoare de oameni și frumos, mocnește ca un rug pe altarul poeziei.
Poezia Annei-Nora Rotaru-Papadimitriou se așează cuminte între pagini, păstrând o linie clasică, având tendința să compare poezia cu un tablou, construind astfel o metaforă, în timp ce, făcând diferențierea dintre poezie și tablou, poeta afirmă un adevăr literal.
Strigătul către divinitate este ca o chemare; Mi s-a stins în mine farul,/ Ca o flacără ce moare,/ Parcă Domnul mi-a luat harul,/ De-a găsi calea spre soare! (Dincolo de granițe)
Putem vorbi despre o remarcabilă ars poetica a expresionismului, lirismul poetei fiind plin de culoare pentru persoana iubită: Te-am așezat pe-un plai, sub un stejar, Iubire.../ Să-mi stai la umbra lui, să mi te odihnești,/ Căci vor veni în valuri, clipe-n rătăcire/ Să mi te smulgă, de să nu știi cum să le-oprești!/…Vor încerca să tragă de pe tine, rufe-sentimente,/ Să te dezgolească, de ce mai de preț ai adunat,/ Lăsând pe trupul tău firav adâncile amprente/ Ale obscenității, ce-ți vrea veșmântul destrămat! (Secretul unei iubiri adevărate)
Frământată de întrebări existențiale, se situează adesea, ancestral, într-un dialog direct. Anotimpurile, sentimentele, tăcerile albite de mersul lucrurilor, o întăresc prin vers găsindu-și aleanul. Şi... e septembrie, azi parcă e ziua mea.../ Din frunze ruginii mi-am pus o stemă... A mai trecut un an, a mai căzut o stea,/ S-au scuturat petalele din crizantemă.../ Gândurile-mi plutesc, ca valurile de nori,/ Unii-s mai pufoşi, alţi-s mai grei şi cenuşii.../ Îmi cântă-n cor zefirii, cu glasuri de viori,/ Un adagio, de bun rămas, că n-o să-mi vii... (E septembrie...)
Este greu departe de țară, și totuși inima este acolo unde îi sunt cei dragi. Contopindu-se cu sentimentele celor din jur, reușește să surprindă realitățile dureroase ale vieții. Poeta Anna- Nora Rotaru-Papadimitriou scrie din iubire, fiecare poezie având rolul unui dar mistic, ca un pocal dăruit în noapte de îngeri veghetori. Chemările și tristețile sunt apele reci ce le întâlnește în noapte. Dorul de părinți, este mistuitor. Uneori și tăcerea o doare…
Anna Nora Rotaru-Papadimitriou este într-o căutare asiduă a descoperirii eului său poetic. Pioșenia versului religios, tematica filozofică, cuprinsă de acel fior liric unic, îi dau noblețe și statornicie. Ea scrie din iubire față de cuvânt, așternând în brațele noastre ca pe niște flori, poemele ce alcătuiesc acest volum.
Sper, ca poeta Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, prinsă în vârtejul existențial, să ne dăruiască noi volume, ca ofrandă iubirii sale pentru semeni.
(Prefață la volumul de versuri La granița-ntre vise de Anna Nora Rotaru-Papadimitriou, Editura SINGUR, 2017 – Colecția SCRISUL DE AZI)
Îţi ridici ochii dintre litere alergate, grupate după cum îi stă bine unei opere literare de mare ţinută, vrei să ţi-i odihneşti fără de ţintă şi ca-n basme, ţi se năzăreşte o imagine. O fixezi după cum îţi e obiceiul, mai clară ori mai obscură. Obişnuită cu acurateţea, o tragi cât poţi înspre tine. Ce vezi e o imagine stranie, o unire din două foiţe de pergament lipite prin arta iubirii şi înţelegerii pământene – e un singur om, format din două fiinţe îngemănate. Se-ntâmplă, îţi spui, deseori chiar şi tu te-ai pliat pe o mănuşă care-ţi părea caldă şi părea-n stare să te muleze. Te freci la ochi. Îi deschizi iar. Pe câmpu-ţi întreg, vizual, un holz-şurub mare cu cap înfiletat cu petală de roză ce nu lezează dedesubtul care este o carte. Citeşti pe cotor „RĂSPUNSURI PENTRU WILL SONETE de autor ovidiu oana-pârâu”, iar deasupra şurubului o scenă turnantă, căci nu-i aşa? „lumea e ca o scenă şi oamenii sunt doar actorii”. În rotirea de scene fără cortină, în sus-mijlocul fiecăreia tronează un medalion miniatură William Shakespeare, cu trăsături ferme, mustaţă, ochi pătrunzători, întrebători, înnobilat auxiliar de broderia clasică măiastră, mix de mătase belgiană, englezesc-avoniană, londonez-oxfordiană. În acelaţi timp, trăsăturile aceluia într-o continuă cercetare a adevărului mai presus decât toate, al adevărului ce odată pătruns, îşi schimbă înţelesul acestuia, aproape pierzându-se în hăţişul întrebărilor. Autorul şi-a ales în scrierea versurilor numărul 14 – „m6 între Open Meandric Numbers” partajare între 14 ca format din doi de 7 considerat norocos şi 14 cel „nenorocos în China, omofona expresiei vreau să mor”. Aşadar, scena 1 ne aduce prin Ovidiu Oana-Pârâu un Will nesigur, întrebător – „Nelămurite gânduri şi greaua zbuciumare”.
Servindu-le în palmă, le-aruncă-ntre gunoaie.
A meritat, crezi oare, această frământare,
Tutunul ars în pipă şi-un fir de lumânare?” ( zădărnicie )
sau……… „Citesc din cartea lumii neînţelese rânduri,
Reci frământări de suflet, sleite de cuvinte.
Îmi rătăcesc cărarea prin tot atâtea gânduri,
Purtat de duhuri negre desprinse din morminte,
Pe-nvolburate Stixuri cu risipite vaduri
La sărbătoarea morţii, atent să iau aminte” ( coşmar )
şi el, Will îşi aduce aminte, şi tu (autor) ţi-aduci aminte, şi eu mi-aduc aminte, cum petele ciumei, din casă îi ies şi îi intră amintiri prea vii şi prea proaspete de nefiinţă tăiată de boală, de durerea rămaşilor.
„Aduce moartea strângere nebună,
De fulgere şi neguri în furtună.” ( fulgere şi neguri )
Scena se mişcă părăsind treptat umbrele necunoaşterii depline, acaparând-o pe a doua, în care, precum Qusimodo îşi plimbă cocoaşa nemeritată, minciuna, colportarea şi dorinţa anihilării lui ca stea ce sclipeşte prea puternic, prea strălucitor, războiul invidiei ce-ar fi mers până la desfiinţare. De unde atâtea pene la un om simplu, un simplu învăţător dintr-o familie modestă din Avon?Alături, un Marlow înaintează cu o lance blestemată pe care este încrustat sigiliul otrăvii nimicitoare, neajungerea la pomul lăudat, la cel plin de roade.
„Mi-a năruit lăcaşul, stupida nepăsare,
Măreţ copac, din mladă, am ridicat prin trudă.
Se frânge rădăcina sub patima zăludă.” ( se frânge rădăcina )
Aducând faţă în faţă figuri biblice, autorul îl compară pe Will cu însăşi lepădarea şi luminarea lui Petre de Isus.
„Când ura, blasfemia, devin obişnuinţă
Ce rege-a fost vreodată atât de iertător
Să îşi jertfească Fiul, iubirii de popor?” ( o viaţă-n dar )
Şi iată cum în scena trei, o pereche stă spate-n spate. Haine de femeie lipite de haine bărbăteşti. Suflete dintre cele mai alese. Nu li se văd feţele, doar autorul le vede sufletele asemănătoare, simţirile. Meditaţii cu privire la natura iubirii, „pasiune sexuală, procreare, moarte şi timp.” Dragoste pentru „frumosul stăpân„ sau dragoste pentru „Dark Lady, amanta brună?” Poeme A Lovers′ Complaint” , ca-n Oscar Wilde - collaje pictural sau mai explicit, portretul ambigen Marquis de Sade, ambele semnate de Slanislav Plutenko. „Dilema ta e asta: renunţarea
'Ţi va rătăci prieten şi iubită!
Cu el vei şti-o singur fericită,
Ce să alegi? Ştiu! Asta-i întrebarea.
Hai! Te dezleagă! Cumpăneşte bine!
Iubirea lor pe tine te conţine. ( Sonetul 42 )
Cadrilul Will – Ovidiu Oana-Pârâu deşi ar trebui să aibă o curgere lentă cu dări de cuvinte şi dări de răspunsuri, are totuşi un pisc total ineclectic, energetic, poetul amintindu-ne de „a fi sau a nu fi, aceasta-i întrebarea”, una din predictele filosofiei hamletiene. Urmărind rotirea scenelor intrăm, noi cititorii, în universul necuprins în care-şi fac loc cerul, pământul, floarea, copacul, iubirea, „pârâul din argintul lumii”.
„Mai stau! Nu mult! Doar cât clipeşte steaua
Peste argintul lumii prins în rouă,
Sau cât pumnalul de lumini când plouă,
Ori fulg pe mâna ce-o mângâie neaua”. ( pârâul din argintul lunii… )
Intrăm de asemenea în cel al triumfului, măiastra, în care un fenix nu se lasă-ngropat în cenuşă ca apoi să apară, ci are pasagere scânteieri de ciclop peste miriştea neagră lăsată de noaptea lunii acoperite.
Mărturisesc că acum multe luni, la prima poezie scrisă de autorul acestei splendide creaţii, am avut flashul talentului unicat. Era preocupat, atât de preocupat, încât părea trist. – Încearcă plimbarea, i-am spus, aminteşte-ţi de zidurile cetăţii Făgăraşului, de devierea drumului spre mănăstirea Sâmbăta, de râul paralel ce-şi iese din matcă, de izvorul lui Arsenie Boca ieşind dintre stânci, de Ucea de Sus şi de Jos, de ministiclăriile particulare ale Avrigului, cumpără-ţi cartofi la sac din şosea, încearcă! – Pe toate le ştiu, pe toate le-am încercat! Inconştient, mi-am spus că e dezabuzat din varii motive. N-am întrebat, mă grăbeam la o lansare în Bucureşti a unei cărţi de poezii scrisă de un sorbonard. Treptat i-am citit autorului poeziile postate, era ceva nou, era ceva complet, stratificat în timpul micaşistului ce-ţi bate ochiul cu scânteierea de mică. Î-am urmărit în direct lansarea din Calderon, auzeam clopoţeii din colecţia privată, auzeam versurile cărţii, o sinestezie trezitoare la viaţă, la frumos, la perfecţionism şi matură aşteptare. La a doua lansare în direct, entuziasmul a trecut bariera solitudinii, aducându-mi entuziasmul descoperirii lucrului inestimabil, a scriiturii de excepţie. Mai este cazul să fac vreun îndemn? Ar fi ca şi cum aş predica o religie printre religioşi practicanţi. Felicitări Ovidiu Oana-Pârâu!
Amprentă personală înfiată prin citirea cărţii RĂSPUNSURI PENTRU ANNE
Sonettina
de ovidiu oana-pârâu
N-am dorinţa şi nici menirea de critic, de erudit cititor şi nici, Doamne fereşte, de post-faţator. Sunt precum fotograful din alte timpuri ce asistă în camera obscură la impresia fotografică instaurată gradual în lichidul de developare. Cu cartea încă închisă-mi imaginam firul feminităţii unei Anne aşezată în urma devenirii şi creşterii titanului, umbra aceluia, despre care izvoarele istoriei păstrează prea puţine impresii. Şi-am mers pe firul normal al existenţei acesteia. Mi-am imaginat-o fată de mici burghezi căreia-i trecuse vremea însoţirii, mi-am imaginat-o văl de sub care, nepuse la vedere stau varii sentimente pur feminine ce înglobează tremur păstrat feciorelnic, apropiere sfielnică dublată de duioşie maternă – era doar mai vârstnică decât Will, deschidere de boboc crescut în umbră şi acoperit de plin soare, năvalnică feminitate descoperitoare de izurile rozelor, de falice izuri, proaspătă mamă în multiplu de trei, lăuzie încoronată de scâncete şi prime cuvinte, singură legănătoare. Mi-am imaginat-o aşteptare, dorinţă ascunsă, aprigă frământătoare de aşternut gol, iertare, supunere şi sacrificiu de soaţă de meşter Manole, dăruire spre zidire trainică şi iubire … însoţitoare din plin de iubire statornică până-n ultima clipă a vieţii.
Şi i-am spus autorului înainte de lansarea cărţii „cred că vei îmbrăca-o pe Anne cu toată iubirea ta, de care avea atâta nevoie”.
Fac prima pauză şi deschid cartea. Citesc. Obişnuit, un poet îşi descrie dragostea gradual dacă este vorba de o singură iubire, acesta merge pe firul ei de la înfiripare şi păstrează un maxim nefiresc de lung pe aceeaşi abscisă. Sau, depinde de caz, culege numai vârfuri afective din care scrie o carte. Aici, la Ovidiu Oana-Pârâu se începe cu un maxim devorator, iubirea completă, poetul ridicându-se deasupra ei, dar, ţinând bine în mână un cumul din care nu uită nici cel mai mic amănunt. Obţii tu, cititor, tot fiorul începutului acestui sentiment, toate nuanţele erosului captat, inclusiv al carnalului eliberator al momentului, nu disipându-l, ci lăsându-i un moment de respiro refrişant, continuîndu-şi apoi reînvierea.
Şi fac atunci a doua pauză; regăsesc poezia vie pe care am crezut că n-o voi mai găsi la alţii.
„Din verde te-aş desprinde cu buza-mi tremurândă,
Muşcând până la sânge din trupul tău prea plin.
Cu roşu-am să te umplu, apoi să te alin,
Petală cu petală în inima-mi flămândă.
Vom mirosi a vară şi-om umple universul
Tu pentru mine roză, eu pentru tine versul.”
(de ce să-mi fii doar roză …)
Câtă putere poate să aibă acest sentiment? O ştiu, o ştiţi, o ştii ……
„M-ai învăţat în lacrimi să văd din nou lumina
Şi netezit-ai scoarţa cu primul tău sărut.
Azi, sunt copacul falnic, deşi cu creştet nins,
Iar tu îmi eşti altoiul ce moartea a învins.”
(lăstarul iubirii …)
„Când trupul tău imprimă în mine recunoaşteri,
A Evei pe Adamul născut spre-a o iubi,
Par două mere sânii, păcat spre a-mplini
Ispita de-nceputuri în repetate naşteri.
Şi alungaţi din Eden în locuinţe-astrale
Le-nnobilăm cu îngeri vestind pe mai departe,
Că-s raiuri ce ne-aşteaptă, nu dincolo de moarte,
Ci, zi de zi, în suflet, în forme ancestrale.
(înveşmântat cu tine …)
O, Anne, iubita ascunsă în colţul neuitat al iubirii statornice, o, Anne ce aştepţi mângâierea reală, reamintită, mereu însetată de vorba-ţi din degetele lui Will neplimbate pe tine, o, Anne, nici nu ştii că departe, în timpuri neapucate, o mână te caută, o mână ţi-e strânsă, o mână ţi-e sărutată cu patimă de un neştiut îndrăgostit ce te invită acum în dansul iubirii nemuritoare! Din timpuri, din sentimente făcute odată cenuşă apoi flacără-rug, pe umbra ta se aşterne căldura vremurilor netrăite. Un arc de cerc, un curcubeu porneşte din tine, un curcubeu vine spre tine, întâlnindu-vă. Un feedback, o dublă ascendenţă te învie-ntr-o carte aducându-te feminitate, aducându-te femeie, o, Anne, şi-n ce dans! Şi lasă-ţi batista să-ţi cadă că va fi ridicată, şi lasă-ţi privirea pecete ochilor de departe, şi ridică-ţi privirea spre cerul iubirilor nemuritoare, şi nu-nchide ochii! Lasă-ţi picuri de rouă să se stângă în lacrimi ce-ţi brăzdează obrajii că ştii … însetatul, poetul, te-aşteaptă! Însetatul se face una cu tine, peste timpi întrupându-se!
„Halucinant decor parcă din basme,
De vraja gurii lui, prinţesa-i prinsă.
Cu gust de fragă buzele-i atinge,
Fior necunoscut o săgetează
Când braţul lui puternic desenează,
Brâu viu şi ferm ce mijlocul îi frânge.
Din puful buzei sorb şi se îmbată,
Trec pragurile lumii unu-ntr-altul,
În ei se scurge, din eter, înaltul
Sfânt legământ ce rostul le arată.
Îşi schimbă-n picuri, ceara, efemerul,
Penumbrele-n iatac sporesc misterul.
(din lumânări …)
„Ce taină mă îmbie-acolo unde
Lumina se conjugă cu fiorii,
Arhaic prag pe care să-l inunde
Vibraţia măiastră a viorii?
Noi contopim milenii în secunde …
(ce taină mă îmbie?)
Să fac o pauză lungă, ceva îmi şopteşte din mine. Să mă depărtez, să nu stric armonia versului, aud altă şoaptă. Să închei lăsându-i Annei darul trimis dintre veacuri. Să murmur, să-mi fac pirueta lebedei cenuşii …să mă privesc cum dansez ultimul dans al lebedei… Să vă invit cu tot fastul la primul dans al poetului Ovidiu Oana-Pârâu!
Răspunsuri pentru Will – Sonete, Răspunsuri pentru Anne – Sonettina
- impresii de cititor asupra celor două volume ale autorului Ovidiu Oana-Pârâu
Cu cele două volume în faţă şi cu cele două percepţii în faţa mea, scrise după îndelungate şi atente citiri, încerc sintetizarea acestora exprimându-mi un punct de vedere literar, asumându-mi o responsabilitate pe care mi-o iau fără alt aviz decât cel al prea cititorului, un punct de vedere a cărei demolare stă în puterea autorului asupra mesajului cărţilor, ca şi al dumneavoastră, avizaţi cititori. Consider că o carte se prezintă singură, sau, mai nou, pe coperta patru a fiecăreia s-ar însera câteva cuvine ale criticilor avizaţi. Dar cum stilul sobru al celor două volume ne aduce trainice, clasice impresii, trec peste uzualul instaurat într-un prezent în care, notele de cititor mai mult încarcă decât simplifică orice conţinut. Lumea se grăbeşte, prezentele din contră, se aşează trainic. Încerc de asemenea să dau justă valoare autorului, locul său în literatura românească modernă, simplificată până la naraţiuni deseori sterile, căreia-i lipseşte doar miezul. Şi intervine aici o mişcare neaşteptată de prestidigitator, o iluzionie, apărută în momentul îndepărtării lor pentru a-mi face loc scrierii, eliberându-mi locul de lângă laptop. Pun pe măsuţa de lângă birou prima carte – Răspunsuri pentru Will – cu faţa, şi lângă ea, răspunsuri pentru Anne cu spatele, explicit coperta unu - Will faţă şi coperta patru – Anne. ŞI-MI APARE ca-n scamatoria de mare clasă ilustraţia unui singur costum sau smoking ivoir-crem cu cămaşă / cavată / papion desfăcut lejer de culoare granat, ţinută rafinată, de cel mai bun gust. O singură haină îmbracă două personaje? O singură haină, un cuplu! Şi mă cert şi-mi fac vină pentru că n-am spus de la început că de fapt cele două volume nu pot fi despărţite, ele dau nota cuplului unit spre veşnicie, chiar dacă ea, Anne, e intenţionat lăsată ca o umbră a marelui Shakespeare, chiar dacă ea reprezintă bobocul de roză ţinut la vedere pe reverul lui Will , înspre umărul care i-a ţinut pana. Ceea ce spun este o analiză nu neutră, ci obiectivă. Metafizic, mai degrabă epifizic ea îi schimbă traiectoria, îi aduce devenirea, creşterea, extinderea spirituală, farmecul, talentul, cunoaşterea vieţii cu aşteptări, cu aducerea polivalenţei, tragismului, comediei, rătăcirilor, recunoaşterii de sine, întărirea convingerii, prosternării în faţa unui singur şi acelaşi Dumnezeu, căruia el i se închină. Wil devine imaginea moarată a oglinzii Annei, Anna este oglinda lui moarată. Ea nu minte cititorul, care percepe un alter ego doar schiţat, intrând în conexiune directă cu publicul cititor prin tăcere, simţire şi sacrificiu. Acolo unde lumina scrierii reprezintă convexitate, întunericul aducător de lumină prezintă concavitate şi de aici, onduleu, împletire, transpus în zidire prin încercări, curgere. Este adiacentă Zidirea prin şi din dragoste a Anei lui Manole, e transpunerea clasicului peste particularitatea ziditorului român şi nu numai, iar trăinicia ei n-o face decât iubirea. Sacrificăm fiinţa iubită pentru creaţie şi zidire, iubim jertfindu-ne, amintirea rămânând în inima şi trupul nostru pentru totdeauna.
„O singură secundă trăită în iubire,
Înnobilează viaţa şi-nseamnă fericire”
(sărută-mi adevărul …)
„A mea, a ta … de netrăit tristeţea!
Cum altfel e s-o afli răzleţită
Iubirea care macină, irită,
În loc să te alinte şi resfeţe?”
(sonetul 42 … )
În ceea ce-l priveşte pe autorul Ovidiu Oana-Pârâu, mai este cazul să se întrebe cineva, indiferent de onorurile acelora bogaţi în distincţii, medalii, titluri, citind cu atenţie aceste volume, dacă are loc în Literatura română? Nu numai că-şi are locul lui păstrat pentru eternitate, dar are locul aşezat printre cei din treapta de sus a podiumului. Viitorul nu-i va păstra acestuia doar amprenta personală, inegalabilă, ci numele întreg alături de mai marii literaturii noastre. Expun mai jos, din mai noile lui creaţii dezvăluirea însemnând Crezul, Dezamăgirea actuală şi Speranţa. Pentru uşurarea înţelegerii preceptelor, cu voia dumneavoastră, le voi numerota.
Crezul poetului- 1
„Povestea mea? Nu e o-nchipuire!
Nadir, Zenit şi orice alt′ mai poate
Să-mi împlinească sufletul, sau poate
Ce duc spre infinit ori nemurire,
Şi să iubesc cu-ndeajuns iubire,
Flămând sau blând ca cel care socoate
Că a primi târziu serenitate
Este îndeajuns dumnezeire.
Nicicând fi-i-va-mi patima pierdută!
Sub clătinări sau sub credinţa care,
Cu mine zămislită şi născută,
Eu o trăiesc nu-n ziua care doare,
Ci-n viitor, în clipa neavută
Şi-am să iubesc în moarte şi mai tare!
„(povestea mea …)”
Dezamăgirea actuală a poetului – (2)
Eu scriu. Tu scrii. Ei nu citesc!
Arar mai frunzăresc cuvinte,
Picnic frugal printre morminte,
Un fel de-a fi mai nelumesc.
Le e de-ajuns că se iubesc,
Şi nu-şi mai dau răgaz s-alinte
Lacrimi de dor, doar iau aminte
La tot ce-i nou. Ba chiar glumesc
Şi în derâdere iau toate,
Timp, bunăstare, viitor.
Răspundere, a fi dator,
Nu-s pentru azi ori mâine! Poate,
Pentru a fi învingător
Este destul să dai din coate.
„(bacalaureat …)
[învinşii care dau din coate]”
Speranţa poetului - (3)
„Mai am să-ţi spun ceva, aşa cum scris-a
De-nţelepciunea muzelor ne leagă
Menindu-ne să-nsămânţăm obleagă
Cu har de suflet peste veche clisa
Ce maculează inima beteagă:
Nu i-am crezut pe cei care te neagă
Aiurea sau pe maluri de Tamisa!
„Îmi tângui tânguirile trecute”
Ţinut-am minte, încă de copil
Că demiurgul dăruie virtute
Şi-n Cireşar şi celor din April,
Şi celor ce râvnesc la senectute,
DOAR DE-AU clădit ceva, Mărite Will”
„(mai am să-ţi spun ceva …)”
“Misiunea tuturor intelectualilor este să-i deschidă ochii românului moldovean la originea lui, cărui neam îi aparţine.
Nu este vina lui că se crede moldovean (în sensul de naţiune nu apartenenţă geografică) şi că limba, pe care o vorbeşte, este limba moldovenească.
Este vina noastră, a intelectualilor, că nu am ajuns la inima lui cu argumentele necesare, că l-am lăsat să cadă lejer pradă propagandei comuniste ieftine, să fie manipulat abil.
Nu a rămas fără urmări perioada de aproape 200 de ani de ocupaţie rusească (ţaristă şi mai apoi sovietică-stalinistă), scopul de bază al căreia a fost deznaţionalizarea populaţiei, modificarea etnică a populaţiei prin strămutarea unor mase de populaţie, crearea tuturor condiţiilor ca o parte din populaţie să-şi părăsească locurile natale de bună voie.”
ISTORIA INTEGRALĂ A BASARABIEI
Autor
Prof. Univ. Dr. Ing. Valeriu DULGHERU
Chişinău 2016
(Partidul lui Hristos)
Mă consider curajos
Că sunt membru de partid,
Lumea crede că-s timid,
Stând pe treptele de jos.
Lasă, că aşa-i frumos
Şi nu pot să fiu perfid,
Mă consider curajos
Că sunt membru de partid.
Ochii şi eu mai închid,
Par că sunt un generos
În partidul lui Hristos,
Sunt alesul şi conchid
Că pot fi un curajos.
Moto:
„Şi tu, omule, uiţi mereu
că eşti doar unpumn de ţărână!”
Note de lectură la cartea de versuri: „Cui să spun că mă doare...”
Apărută la Editura StudIS, Iaşi, 2015, cartea de versuri, „Cui să spun că mă doare...”, a poetului Mihai Dor, adună la un loc puţin sub o sută de poeme, multe dintre ele în vers liber, dând astfel posibilitatea creatorului să-şi exprime cu uşurinţă gândurile şi sentimentele, convingerile şi atitudinile..., fără constrângeri de natură prozodică.
Există oameni care, dincolo de prozaicul cotidian al profesiei, dau dovadă de o sensibilitate aparte, au o frumuseţe sufletească şi o inocenţă de copil, sunt înclinaţi spre partea ideală a vieţii, adică trăiesc într-o zonă de sensibilitate şi frumos. Unul dintre aceştia este şi Mihai Dor.
M-am întâlnit cu încercările literare ale lui Mihai Dor în vremuri „străvechi”, când el era doar un visător preadolescent, înalt şi subţire, ţinând strâns la piept, în dreptul inimii, un caiet albastru, cu propriile creaţii. Între timp, eu am mai fost plecată, dar de curând, i-am găsit poezia însoţită de muzică şi de imagini vizuale sugestive, adaptate conţinutului textului, pe YouTube, lucru care mi-a plăcut şi mi-a stârnit curiozitatea pentru lectură...
Mihai Dor ( pseudonimul literar al lui Ion Mihăilă), după o lungă activitate literară în diverse ziare şi reviste literare, după apariţii în antologii ale scriitorilor teleormăneni, debutează editorial în 2010, cu volumul de poezie, „Alină-mi Dor!”, apărut la Editura Kronos R, Giurgiu, urmat apoi de alte două cărţi, tot de versuri: „Cui să spun că mă doare...”( Ed. StudIS, Iaşi, 2015) şi „Trei ceşti de cafea” ( Ed. StudIS, Iaşi, 2016).
Fie că ne convine sau nu, nouă, celor mai în vârstă, un curent nou îşi face simţită prezenţa, în lirica ultimilor ani. Este vorba de punerea versurilor pe muzică, spre a fi interpretate în concerte, de formaţii de muzică pop, folk..., sau de a fi însoţite de muzică şi de imagini video, ca apoi să fie postate pe YouTube, pe site-uri de socializare şi pe pagini culturale, în reţele de pe calculator. Era digitală vine peste noi, de vrem, sau de nu vrem...!
Caracterul sincretic, care defineşte doinele, baladele populare sau alte creaţii folclorice, învăluie în forţă textele lirice moderne, cu precădere ale poeţilor tineri, un astfel de exemplu fiind Mihai Dor şi poezia sa. Dacă la o postare pe YouTube, beneficiezi de câteva sute de vizualizări, înseamnă că ţi-ai atins ţinta, că poemul tău a fost văzut, plăcut şi apreciat. Acum înţeleg de ce mulţi poeţi tineri, după ce au acumulat sute de vizualizări pentru un text liric, şi-au spus cu îndreptăţită mândrie: „Adevăratul critic este publicul!”
Titlul cărţii, „Cui să spun că mă doare...” conţine o întrebare retorică, o întrebare adresată sinelui poetului, ştiut fiind că nimeni nu are o soluţie pentru întrebările fără răspuns. Ele marchează limitele posibilităţilor umane şi trasează frontierele existenţei noastre. Întrebările fără răspuns sunt o barieră de netrecut, pe care Mihai Dor o forţează şi reuşeşte să o deschidă, oferindu-ne o incursiune în adâncurile sufletului său, o călătorie în spaţiul infinit al sinelui, având drept mijloc de comunicare cuvântul, iar călăuză, iubirea. Vom întâlni, astfel, o poezie surprinzător de originală, robustă, viguroasă, fără influenţe livreşti, autorul nevenind din zona didactică.
Poemul, care dă titlul volumului, „Cui să spun că mă doare...”,reprezintă un manifest pentru sănătatea relaţiilor umane, pentru iubirea între oameni, un îndemn la raţiune, într-o lume atinsă de o ireversibilă dezintegrare. Poetul condamnă deteriorarea sentimentelor autentice: iubirea, credinţa, mila creştinească, prietenia dezinteresată, împăcarea cu sine..., cărora le-au luat locul cele contrafăcute, dictate de interese conjuncturale.
„Iubirea” este unul dintre cuvintele- cheie ale cărţii lui Mihai Dor (alături de care apar: fericirea, inima, sufletul,visul, noaptea, timpul- cu subdiviziunile sale, pasărea, zborul, viaţa, somnul...) şi reprezintă una dintre temele majore ale creaţiei sale. A-l defini pe autor drept un poet al iubirii înseamnă a-l prejudicia de meritele care decurg din poezia sa de revoltă socială, din aceea cu tentă religioasă sau cu accente filosofice.
Cele două poeme, de la începutul cărţii ( „E ziua ta, mami!” şi „De dorul tău, mami!”) vorbesc despre dragostea fără egal pe care fiecare dintre noi o nutrim pentru fiinţa căreia îi datorăm existenţa, şi care, din păcate, uneori, pleacă prea devreme din viaţa noastră. Evocarea mamei este un prilej pentru autor de a-şi exprima încă o dată sentimentele de iubire filială, prin cuvinte simple, sincere, pornite din inimă: „... Am aflat că iubirea de mamă/ aleargă desculţă/ peste pietre reci, colţuroase,/ peste mări cu valuri cât munţii,/ peste câmpii pe care au crescut ghimpi/ ce îşi înfig acele, uneori, până la inima ei...”( „De dorul tău, mami !”).
Iubirea pentru oamenii din jur se vede în poemele în care autorul pledează pentru dreptate, adevăr, cinste, demnitate, pentru o viaţă în curăţenie şi credinţă, deşi este convins ca acesta este un deziderat de neatins, şi că, sentimentelor sale de dragoste faţă de semeni, nu li se va răspunde cu aceeaşi monedă. Poetul ştie că din iubire izvorăşte iertarea, şi spune undeva: „Iartă-i pe toţi care te-au condamnat la umilinţă,/ fiindcă nu au apucat să te cunoască!/ Întinde mâna către ei şi întreabă-i/ dacă-i mai doare ura pe care au nutrit-o/ pentru tine!” („De-a lungul luminii”).
Centrul de greutate rămâne totuşi iubirea pentru fiinţa îndrăgită, privită din perspectiva eului liric masculin. Nu cunoaştem sentimentele femeii, numele ei, preocupările, trăirile, fiindcă poetul nu o particularizează. Cunoaştem doar simţirile poetului, chinurile lui. Din sentimentele sale de dragoste, el zideşte statuia femeii, fără să cunoaştem dacă şi ea îi răspunde în aceeaşi măsură, dacă este indiferentă, sau nici măcar nu ştie că este iubită. Sufletul poetului este o continuă ardere, în numele iubirii împărtăşite sau nu. Poetul are o misiune de îndeplinit: „Misiunea mea, aici pe Pământ,/ este să învăţ să te iubesc pe tine,/ să trăiesc pentru a te aştepta/ în fiecare clipă,/ să intru şi să ies din viaţă,/ prin poarta sufletului tău...”(„Misiunea mea”).
Iubirea este un sentiment viu, şi, asemenea tuturor organismelor somatice, are şi ea perioade de apariţie, înflorire, decădere. La Mihai Dor, majoritatea poemelor surprind iubirea incipientă, când sufletul vrăjit se primeneşte pentru trăire; câteva, iubirea în zenit; foarte puţine, iubirea în destrămare... Ceea ce contează, la urma urmei, pentru poet, este firul de aur, firul magic pe care iubirea l-a imprimat în viaţa sa şi de care nimeni nu va putea să-l păgubească vreodată.
Fin observator al vieţii cotidiene, spirit ardent, ancorat în realitatea imediată, Mihai Dor are răbufniri de revoltă împotriva nedreptăţilor de tot felul, împotriva falselor valori, împotriva oricărui tip de manipulare, care aduc atingere libertăţii individului, manipularea prin mass-media fiind una dintre cele mai nocive: „În fiecare zi,/ ascult gălăgioasele glasuri/ ascunse în blestematul televizor, / strigătul atâtor nedreptăţi,/ asist, fără putinţă,/ la condamnarea binelui,/ cum oameni, până la cer de nevinovaţi,/ ne sunt aruncaţi în ochi,/ să-i sfâşiem cu colţii/ unei răzbunări inutile...”(„Cui să spun că mă doare?”).
Ca orice creator autentic, Mihai Dor este chinuit de conştiinţa nimicniciei noastre ca fiinţe umane şi limitate, este chinuit de conştiinţa propriei noastre mizerii morale, la care suntem condamnaţi de sistem. Exigenţele poetului faţă de sine şi faţă de semeni sunt atât de înalte, încât deplina luciditate îi face viaţa un chin. Aspiraţia spre frumos şi spre puritate morală, spre noncompromis, precum şi lipsa de vanitate l-ar putea defini pe Mihai Dor drept o persoană religioasă. Poemele: „Să mă ierţi, Dumnezeul meu!”, „Nu, domnule, nu am bani!”, „Am bătut la uşa ta!”, „Fiecare din noi avem Golgota noastră” stau mărturie, în acest sens. Necredinţa pe care autorul o întâlneşte la tot pasul, răutatea oamenilor, degenerarea fiinţei umane prin îndepărtarea de sacralitate, îl constrâng pe poet, în aparenţă, să nu mai respecte nici el legile sfinte, vizibil înlocuite, în viaţa de zi cu zi, cu acelea ale junglei. Indivizii care trăiesc din nelegiuiri sunt văzuţi bine şi deţin poziţii cheie în societate, pe când cei cinstiţi sunt umiliţi şi marginalizaţi: „Am încercat orice pe lume,/dar nu am învăţat,/ Doamne,/ să fur şi să înşel!/ ( din greşeală, m-am înşelat, însă, pe mine/ de câteva ori...)”(Să mă ierţi, Dumnezeul meu!).
În ciuda tuturor adversităţilor, poetul pare împăcat cu sine. Neavând bogăţii, nu va fi supus ispitei. Dumnezeu i-a dăruit viaţă, frumuseţe, tinereţe, bucuria de a trăi sentimente de înălţare, dar şi tăria de a înfrunta greutăţile. Chiar dacă trebuie să ne ducem fiecare crucea, să urcăm muntele, să fim din când în când răstigniţi..., toate acestea fac parte din firescul vieţii, pe care trebuie să-l acceptăm, ca atare, fiindcă, oricum, nimănui nu-i pasă de sacrificiul nostru!
Lumea lui Mihai Dor este surprinsă în două imagini antitetice: una ideală, unde nu se minte, nu se înşeală, unde „oamenii merg pe jos între inimi,/ vorbesc din priviri, şi, aşa îşi spun mereu lucruri frumoase” şi care, din păcate, a dispărut; cea de a doua este lumea în care poetul s-a trezit „lângă altfel de oameni”, unde nu găseşte „nici măcar o inimă/ spre care să merg/ chiar şi o săptămână, o lună, un an” („Lumea din care vin”). Viaţa, experienţa l-au învăţat să observe că lucrurile bune stau acoperite, pe când „buruienile” ţâşnesc haotic spre cer...O ordine firească nu mai există, bucuria este estompată de tristeţe, frumuseţea de urâţenie...
Mihai Dor atinge, în multe dintre poemele sale, latura socială a existenţei umane. Viaţa de mizerie a omului de rând devine o temă de referinţă, înscriindu-se în tradiţia poeziei de protest social a marilor clasici. Poetul se face purtătorul de cuvânt al năpăstuiţilor soartei, care îşi strigă neputinţa, unii, mai tare, alţii, de teamă, abia se fac auziţi.
Într-o ţară în care nu se trăieşte, ci doar se supravieţuieşte, trebuie să te adaptezi. Cu vremea, preceptele morale, pentru care altădată ţi-ai fi dat viaţa, ca să le aperi, acum s-au golit de conţinut. Nefirescul devine firesc, lucrurile urâte, care în alte condiţii istorice te-ar fi descalificat ca om, devin încet, dar sigur, o regulă de conduită şi, curând, încetează să mai fie considerate ceea ce au fost, de fapt, la început... Mizeria morală pândeşte societatea şi o maculează. Revolta poetului este cu atât mai îndreptăţită: „Peste câţiva ani, copiii noştri, / deveniţi adulţi,/ se vor înscrie la facultatea/ furtului bine acoperit,/ şi vor învăţa/ şi cât să plătească sau cât costă/ libertatea pe care,/ şi pe aceasta, o deţin în mod fraudulos...”(„Salariul”).
Filosofia se insinuează cu discreţie în multe dintre poemele cărţii „Cui să spun că mă doare...”. Introspecţia filosofică îl face pe poet să constate că: „viaţa este un şir lung de nedreptăţi”;” minciuna s-a născut din prea multa îngăduinţă a adevărului”... etc.
Deşi, ca profesie, poetul vine din zona ştiinţelor exacte, el dovedeşte o sensibilitate aparte, bine dozată în versuri, folosind un limbaj conotativ. Totuşi termenii matematici se fac simţiţi pretutindeni şi se simt bine în poezia lui Mihai Dor: exponent, radical, putere, ecuaţie, semnul adunării (scăderii, înmulţirii, împărţirii), necunoscute, valori matematice... Una dintre poezii este intitulată sugestiv: „Aritmetica vieţii”.
Citită cu atenţie, cartea lui Mihai Dor, „Cui să spun că mă doare...”, pare o poveste frumoasă, cu un timp şi un spaţiu bine definite, cu „personaje” pozitive şi negative care se confruntă, şi de unde „personajul” principal, după o călătorie în spaţiul infinit al sinelui, depăşind toate „probele”, ne aduce Poezia ...
Când am publicat, în urmă cu ani, în revista „Minimum”, o scurtă recenzie la o plachetă semnată de Boris Marian-Mehr, nu îi cunoşteam încă, decât vag, adevărata anvergură lirică. Dar i-o bănuiam a fi mare. Acest volum intitulat „Ca o rugăciune” (Editura „Astralis” – Bucureşti, 2016) confirmă din plin prezumţia mea de atunci. Ni-l prezintă într-o lumină egală, pentru mine, cu o revelaţie. Am descoperit un poet interesant, valoros.
În poemele sale, avangarda se întretaie cu libertatea stilistică totală a postmodernismului. Unele poeme sunt integral jocuri suprarealist-dadaiste cu nonsensurile născătoare de mister sau de sens...secund. Acest poet nu rămâne însă la simplul joc de-a absurdul. Ne revelează mereu câte ceva din iraţionalul şi paradoxalul sau absurdul existenţial, rezultante ale amestecului, ale hazardului, ale asocierilor aleatorii din lucruri şi fenomene, din trăirile omeneşti, în stări de veghe sau de vis: „Numele numelor este ascuns,/ Atotprezentul nu l-ai pătruns,/ Tu te desprinzi de tine, ca ins,/ Devii mai tulbure şi mai distins,/ Eşti străfiinţă manifestă,/ părăseşte poema livrescă,/ Oricum n-ajungi prea departe/.../ Desăvârşirea se atinge-n Niimic,/ Ochi sunt ficşi ca la pisic,/ Apoi îl cauţi pe Tao,/ De nu te calcă un VW maro.”
În unele versuri simţim vagi înrudiri cu Tristan Tzara: „Un măr şi o coadă de mătură/ Se iubeau pe un colţ de pătură,/../ Iubita mea cu liceu terminat,/ moralmente m-a maltratat,/ O vedeam aievea şi-n vis,/ O pierdeam mereu în abis...”
Uneori Boris Marian-Mehr se dovedeşte un urmaş de soi al lui Urmuz. Alteori este când ermetic din spiţa lui Ion Barbu, când metaforist al abstracţiilor, amintind de Nichita. Unele poeme tind spre dicteul automat suprarealist. Dominantă este totuşi năzuinţa de a comunica. Multe dintre poeme clocotesc de energie comunicativă şi reflexiv-interogativă: „De unde să încep ?/.../ Prea multe am de spus,/ Despre prietenie, singurătate, destinul prea este brutal,/ Norocul e un şarpe, un şacal, se duc eroii, aţa este scurtă./ Noi suferim de infinit, îl vrem, nu-l vrem, el ne primeşte.”
De remarcat varietatea tonalităţilor lirice. Poetul trece cu nonşalanţă de la un registru stilistic la altul. Sare pe neobservate de la joaca sprinţară, (aparent) frivolă, la jocul grav, esenţial. Îşi comută stilul cu aceeaşi uşurinţă, de la sobru la graţios, de la fantezia jucăuşă la frământul lăuntric sau sensibilitatea temperamentoasă. E când metafizic, când trivial, când cotidian, când eternal-celest. E mereu altfel, rămânând pretutindeni, el însuşi. E o admirabilă unitate în diversitate.
Poemele oscilează între halebardă şi floare. Jucărie sau scalpel. Există până şi poem în poem. Iată un admirabil catren încastrat într-un poem cu o altă direcţie lirică: „Iubito, tu eşti doar femeie,/ Femeie, tu eşti doar un om,/ Iubire, tu eşti doar scânteie,/ În ochii Creatorului – atom.” Jocul asemănărilor în sonoritatea cuvintelor duce uneori la o muzicalitate de flaşnetă argheziană sau poate de ermetism barbian: „Precum e bradul e şi bardul,/ străfulgeră precum smaraldul,/ sublimă, încă genuină,/ Din curcubeu ne dă lumină,/ Din versuri împletind coroană.”
Simpla joacă a cuvintelor apropiate ca sonoritate, chiar şi acolo unde nu comunică nimic, are darul de a crea o atmosferă ludică de tip “ala bala portocala.” Bogăţia şi varietatea lexicului prilejuieşte neaşteptate treceri de la preţiozităţi intelectuale sau neologisme de ultimă oră ori sintagme în limbi străine, la cuvinte sau expresii ale graiului popular, ale vorbirii străzii sau chiar ale argoului de mahala. Chiar şi atunci când insolitul asociaţiilor pare doar non-sens, aceste poeme în adâncul lor, poartă idei, trimit la sensuri, adeseori esenţiale. Rareori apare gratuitatea pură, arta pentru artă. Adeseori, poemele spun mai mult decât par să spună. Spuma e doar un văl înşelător al miezului. Coerenţa se naşte, paradoxal, ca dimensiune a incoerenţei. Fără să bagi de seamă plenitudinea sensului se compune din aparentul gol sonor al cuvintelor.
La acest poet, sarcasmul se învecinează cu tandreţea. Existenţialismul decepţionist convieţuieşte cu simpla şi fireasca dragoste de viaţă. Strecoară câte o undă de zâmbet hâtru menit să atenueze patetismul: „Un prim sărut ca la Facerea Lumii,/ Să faci ceva ce n-a văzut Parisul,/ Un muzeu cu meduze vorbitoare,/ Dar a venit un pistolar, i-a scos ochiul,/ E un semn de moarte, a spus baba Crina...”
În aceste poeme nu găsim preţiozitate sau pedanterie. Neastâmpărul şi urgenţa frământului lăuntric şi ale interogaţiei lirice nu lasă loc nici reveriei romantice, nici contemplării visătoare a naturii. Tonalitatea lirică trece de la familiar, anecdotic, cvazi-comic, la tensionat, asertiv, categoric, declarativ, proclamativ. Poetul nu umblă, calofil, la fineţuri estetice dar accede fără a o căuta, la frumuseţea unor metafore ale gândirii şi ale simţirii. Cultivă versul autoscopic, dialogal-confesiv. Se adresează când sie-şi, când unui interlocutor fictiv sau livresc: „Apollinaire, pe tine te-a iubit cineva ?/ Este iubirea monedă de schimb pentru viaţa de apoi ?/ Ţi-au despicat craniul pentru păcatele cui ?/ Tu cunoşteai legile nobleţii, precum Orfeu...”
Tonul adresativ, vocativ, devine o cale către dramatizarea câte unei idei. Versurile dobândesc calităţi scenice. Nu rareori şi filmice. Unele idei sunt direct dramatizate: „Tu evadezi, evadezi, până unde?/ Vei ajunge oricum în faţa plutonului de execuţie./ Eu voi fi doar o salcie, un martor natural./ Auzi cum geme salcia în vânt, auzi?” Sau: „Am întâlnit pe o insulă pustie o celebritate./ Cine spune asta ? Întreabă respectivul./ Avea dreptate. Semăna izbitor cu Homer,/ dar era un biet pacient fugit dintr-o detenţie.”
Defilarea asociativă aleatorie a ideilor redă parcă întregul vălmăşag de gânduri din jurul unei stări sau al unei idei. Cu un înşelător aer de amuzament, poetul survolează nori de esenţe grave şi adânci. O face cu o uşurinţă demnă de invidiat.
Poet cu imaginaţie debordantă, adeseori funambulescă, vervă ludică, spumă de comediograf. Totuşi, una din dimensiunile definitorii, de maxim interes, ale acestei lirici, pare a fi reflexivitatea cu miez filozofic. Marile nelinişti existenţiale fac obiectul câtorva poeme remarcabile. Densitatea aforistică a acestei lirici e, pe alocuri, uimitoare. În poemul “Chibzuieli” fiecare vers este un aforism. Niciunul banal, niciunul plat sau inept. În fiecare luceşte câte un ciob de înţelepciune. Unele sunt simple şi monumentale, par cioplite în marmură: „Pomul Cunoaşterii nu este şi Pomul Iubirii.”
Există în scrisul acesta o rafinată lipsă de rafinament. În ciuda lucidităţii tăioase nu se poate spune că, în structura sa, acest poet e doar cerebralitate rece. Dincolo de suprafaţa “solidă” a acestor poeme simţim un temperament liric de o frustă şi robustă...fragilitate. Si căldură. Şi fior liric.
Poetul Boris Marian-Mehr e şi un intelectual rafinat, tobă de carte. Dar cultura nu-i slujeşte ca depozit sau ornament. Eruditul ca şi poetul din el sunt mereu în ebuliţie creatoare. El mărturiseşte: „Iubesc, învăţ, n-am încetat nicicând,/ Până voi fi cenuşă ori pământ,/ Iar prin iubire-nvăţ de două ori,/ primind lumina sunt luminofor.”
Poetul invocă asociativ-ludic mari nume sau imagini emblematice din trecutul cultural al omenirii: „Vom naviga fără dureri, departe de noi înşine,/ Precum un Sindbad, Don Quijote, Magellan/ sau Olandezul Zburător fără de moarte./.../ Moartea lui Labiş. Ar fi avut acum 80 de ani,/ Hoelderlin a stat în turn o viaţă, nebun.”
Mitosul e demitizat parodic, familiar, cotidian: „Mi se spune Icarus, iar mătuşii Dedala./ A fost detronată pentru lipsă de autoritate. În locul ei a fost pus un administrator de bloc./ Dar eu cu fata tot m-am însurat.” Motivele biblice nu lipsesc, fireşte, din jocul liric-reflexiv al poetului: „Mă văd crucificat ca evreul Iisus,/ .../ unde-i rubinul iubirii de aproapele tău, frate Cain ?/ .../ Credem în Domnul ? În altceva nu poţi crede.”În versuri de o frumuseţe simplă şi pură, verbul poetic e prezentat ca o cale de accedere la înalturile Cerului: „Cum să ajung fără scară la Tine, Doamne?/ Astăzi m-am apropiat de Tine cu un cuvânt,/ mâine cu încă un cuvânt,/ Cartea este scara pe care urc,/ până în ziua când mă voi înfăţişa Ţie, Doamne.”
Revin, mereu altfel, admirabile definiţii metaforice ale poeziei şi ale poetului: „Cuprins de vrajă şi de verb,/ poetul e o frunză, herb,/ între nervuri şi între nervi,/ o rază ca-n meduză, cerb./.../ Ca să dureze scrisul tău, trebuie să te zideşti în el.” Şi în „Casa mea ezoterică”, găsim un fragment confesiv privind scrisul: „Cum mi-a venit scrisul ? Ca un fluture în plină iarnă,/ Apoi s-a aşezat în cămin şi a aprins focul./ Un fulger nu poate să ţină mai mult de două secunde./ Totuşi e o viaţă.”
Autentic, substanţial şi mereu surprinzător, condeier neobosit, Boris Marian-Mehr e un poet integral. În lirica actuală românească este o prezenţă pe care o văd şi o cred pe deplin demnă de remarcat şi de valorizat critic aşa cum se cuvine.
---------------------
Prefaţă la carte
Este pentru prima dată când sunt pus în situaţia delicată de a-mi da cu părerea despre o carte de cugetări şi definiţii aforistice. Grea treabă! Chiar foarte grea! De aceea, ca să nu mă fac de râs, am citit volumul Între expresie şi adevăr de Alexandra Mihalache cu mare atenţie şi în diverse feluri. De la cap la coadă, de la coadă la cap, pe sărite, din trei în trei, prin tragere la sorţi. În cele din urmă, am simţit nevoia să-l mai citesc o dată. L-am mai citit o dată şi încă o dată şi... în mod paradoxal, nu m-am plictisit.
După atâta lectură, am început să-mi fac probleme. Prima dintre ele a fost: dacă te întreabă cineva ce este acela un aforism, ce vei spune? Am stat puţin pe gânduri şi mi-am răspuns clar, răspicat şi ordonat:
- aforism înseamnă frumuseţe;
- aforism înseamnă gândire profundă şi matură;
- aforism înseamnă un grăunte de filozofie;
- aforism înseamnă limpezime de cristal;
- aforism înseamnă o concizie care spune multe;
- aforism înseamnă cultură;
- aforism înseamnă ştiinţa vieţii;
- aforism înseamnă dragoste pentru oameni;
- aforism înseamnă poezie;
- aforism înseamnă chintesenţa prozei;
- aforism înseamnă un sâmbure de roman;
- aforism înseamnă sensibilitate;
- aforism înseamnă talent indubitabil;
- aforism înseamnă originalitate;
- aforism înseamnă frumuseţe.
În final, am mai privit o dată cartea şi mi-am zis ca un bătrân cugetător care are o revelaţie: Alexandra Mihalache este ea însăşi o definiţie aforistică.
Despre perioada spirituală şi binecuvântată a Triodului - călăuză duhovnicească spre Înviere, cât şi
Despre Pilda Vameşului şi Fariseului – Scurtă reflecţie teologică şi spirituală…
Partea I – Despre perioada spiritual şi binecuvântată a Triodului - Prolog, preambul, câteva consideraţii generale
Începând cu Duminica vameşului şi a fariseului, calendarul ortodox consemnează intrarea în perioada premergătoare Paştilor. Numită după cartea în care sunt redate, pe larg, slujbele bisericeşti din acest răstimp, perioada Triodului se distinge prin specificul profund duhovnicesc şi de pocăinţă al conţinutului liturgic, toate pregătindu-ne pentru patimile Mântuitorului nostrum Iisus Hristos, dar mai ales pentru Învierea Sa. Această perioadă se poate asemăna cu un urcuş spiritual al fiecăruia dintre noi, un urcuş spre Înviere. Etimologic, cuvântul „triod“ provine din grecescul triodion, format din cuvintele „tria“, trei, şi „odi“, odă, adică cântare în trei ode/strofe.
Spiritualitatea ortodoxă ne cheamă să trăim bucurii felurite de la o sărbătoare la alta, de la un timp liturgic la altul, bucurii care dau varietate şi strălucire vieţii creştinului şi care, totodată, sunt chemări spre un urcuş spiritual din ce în ce mai înalt. Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie, se împarte în trei mari perioade cu dată de început variabilă, în funcţie de data Sfintelor Paşti: perioada Triodului - care începe cu trei săptămâni înainte de Postul Mare, durează până în Sâmbăta Paştilor, având zece săptămâni; perioada Penticostarului - care începe din Duminica Învierii şi durează până la Duminica tuturor Sfinţilor (prima după Pogorârea Sfântului Duh) - şi perioada Octoihului - cea mai lungă perioadă a anului bisericesc, ea începând odată cu Postul Sfinţilor Apostoli şi ţinând până la începutul Triodului din următorul an.
În viaţa sacramental şi duhovnicească a Bisericii, Triodul are două sensuri
În privinţa însemnătăţii duhovniceşti a acestor perioade, timpul Octoihului reliefează activitatea învăţătorească a Mântuitorului, perioada Triodului Îl are în vedere pe Iisus Hristos ca Preot şi Jertfă în acelaşi timp, iar Penticostarul, inaugurat de sărbătoarea Învierii, ni-L prezintă pe Mântuitorul ca Biruitor al morţii, în slujirea de Împărat al tuturor.
Triodul este una dintre cele trei mari perioade ale anului liturgic. Numită şi perioada prepascală, Triodul precedă perioada Penticostarului (opt săptămâni de la Paşti) şi urmează perioadei celei mai lungi, Octoihul. Timpul Triodului ţine de la Duminica vameşului şi fariseului şi până în Sâmbăta Mare (înainte de Paşti), în total zece săptămâni care ne pregătesc şi ne provoacă la o sinceră cercetare de sine şi la un serios demers al întregii noastre fiinţe pentru întâlnirea şi vieţuirea cu şi în Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat.
Triodul este şi cartea de cult care cuprinde cântările, citirile şi regulile tipiconale din perioada liturgică a Triodului. Denumirea cărţii provine de la numărul odelor (cântărilor) din canoanele Utreniei acestei perioade. Spre deosebire de canoanele cuprinse în cartea Octoihului şi în Minei (ce cuprinde slujbele sfinţilor din fiecare lună), în Triod acestea nu sunt formate din opt (nouă) ode ci, de regulă, numai din trei. Compunerea celor mai multe canoane ale Triodului a fost făcută de Sfântul Teodor Studitul (†826) şi de fratele acestuia Iosif Studitul (†830), care au completat cântările mai vechi ale Sfinţilor Cosma al Maiumei şi Andrei Criteanul, din secolul al VIII-lea.
Câteva aprecieri cu privire la evoluţia istorică a Triodului
Perioada Triodului s-a dezvoltat în jurul Postului pregătitor pentru Sfintele Paşti. Trebuie să deosebim aici postul penitenţial de 40 de zile şi Săptămâna Patimilor, care au apărut separat. Postul de câteva zile înainte de Paşti este atestat din secolul al II-lea, fiind ţinut pretutindeni de creştini în amintirea vinderii, a pătimirilor, a răstignirii şi a îngropării Domnului. În secolul al III-lea este atestat postul întregii Săptămâni a Patimilor, în Siria şi Egipt. Pe de altă parte, postul de 40 de zile a luat naştere din dorinţa creştinilor de a urma modelul Mântuitorului, Care, după Botezul Său, a postit 40 de zile, biruind ispitele diavolului. Acest post se ţinea cu stricteţe în Egipt şi el începea după încheierea sărbătorii Botezului, urmând ordinea cronologică a istorisirii Evanghelistului Marcu, Apostolul Egiptului (Marcu 1, 9-13) şi a lui Matei (4, 1-11). De asemenea, întrucât în primele secole creştine catehumenii se pregăteau prin post pentru primirea Botezului la Paşti, exista şi un post ţinut de această categorie. În secolul al IV-lea, odată cu uniformizarea datei Paştilor, prin hotărârea primului Sinod Ecumenic (Niceea, 325), s-a trecut la organizarea unitară a acestor perioade de post prepascal (postul celor 40 de zile, postul catehumenilor şi postul Săptămânii Patimilor), ajungându-se la actualul Post al Paştilor, de şapte săptămâni. La Ierusalim, în preajma anului 380, pelerina Egeria aminteşte chiar de opt săptămâni de post. Tot Ierusalimul este spaţiul în care apare şi o perioadă de pregătire spirituală liturgică pentru Marele Post şi în care ia naştere imnografia Triodului, reprezentată prin Sfinţii Andrei Criteanul (†740), Cosma de Maiuma, Ioan Damaschin, Andrei cel Orb, Ştefan Savaitul şi Marcu Savaitul, episcopul Idruntului. O altă etapă a dezvoltării Triodului este marcată de imnografia bizantină, cu cele două curente ale ei: cea catedrală şi cea monahală studită. Cea dintâi este ilustrată de compoziţiile lui Teofan Graptul (†845), Iosif din Sicilia (†863), Casia monahia, împăratul Leon cel Înţelept, Simeon Metafrast (†970), Tarasie patriarhul şi Gheorghe al Nicomidiei, iar cealaltă este reprezentată de Sf. Teodor Studitul (†826), Iosif al Tesalonicului, Clement Studitul (sec. al IX-lea), Nicolae şi Antonie Studiţii (sec. al XI-lea). Este demn de menţionat şi Nichifor Calist Xantopol, care a scris Sinaxarele Triodului. Astfel, formarea perioadei liturgice şi a imnografiei Triodului s-a efectuat treptat, între secolele VIII-XII.
Cele trei săptămâni dinaintea Postului Mare reprezintă perioada pregătitoare
Din punctul de vedere al cuprinsului, perioada Triodului se împarte în Duminicile pregătitoare, Postul Mare şi Săptămâna Patimilor. Fiecare dintre aceste săptămâni are o temă proprie, care se reflectă în lecturile din Sfânta Scriptură prescrise în aceste zile la slujbe sau la Sfânta Liturghie: Duminica vameşului şi fariseului (Luca 18, 9-14 - prima duminică a Triodului), Duminica fiului risipitor (Luca 15, 11-32), Duminica înfricoşătoarei judecăţi (numită şi Duminica lăsatului sec de carne; Matei 25, 31-46) şi Duminica izgonirii lui Adam din rai, numită şi Duminica iertării sau Duminica lăsatului sec de brânză (Matei 6, 14-21).
În această perioadă premergătoare, Biserica ne pregăteşte pentru postire, dar ne şi introduce în atmosfera Postului Mare. Pe de o parte, există o gradaţie a postirii, care ne obişnuieşte cu asceza quadragesimală. Astfel, săptămâna care urmează Duminicii vameşului şi fariseului este una de dezlegare la toate cele de mâncare (nici miercurea şi vinerea nu se posteşte în această săptămână). Săptămâna care urmează Duminicii fiului risipitor este una obişnuită, în care se posteşte miercurea şi vinerea, iar după Duminica înfricoşătoarei judecăţi, în săptămâna numită a brânzei, nu se consumă carne, ci doar ouă, peşte şi produse lactate.
Pe de altă parte, este o pregătire spirituală, care ne ,,antrenează“ pentru luptele duhovniceşti ale perioadei Postului Mare. Astfel, odată cu pilda vameşului şi fariseului, Sfinţii Părinţi ne învaţă că temelia urcuşului duhovnicesc şi garanţia lui este virtutea smereniei. De asemenea, prin cântările ei, Biserica ne îndrumă la limanul pocăinţei, prin aceste imne care ne vor însoţi până la Florii: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul întinat; ci, ca un Îndurat, curăţeşte-mă cu mila milostivirii Tale“.
Duminica fiului risipitor, a doua a Triodului, sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Condacul acestei zile spune: De la părinteasca slava Ta depărtându-mă neînţelepţeşte, întru răutăţi am risipit bogăţia pe care mi-ai dat-o. Pentru aceasta glasul celui risipitor aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate! Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca pe unul din slujitorii Tăi. În acelaşi spirit, la Utrenia acestei duminici se cânta Psalmul 136, al înstrăinarii, cântat de evrei în captivitatea babilonică, pe când se gândeau la oraşul sfânt al Ierusalimului. Acest psalm exprimă plânsul omului depărtat de casa Tatălui ceresc, pus în faţa luptei decisive cu păcatul şi cu patimile. El va fi cântat şi în ultimele două duminici dinaintea Postului.
Despre cugetarea la sfârşitul propriu, ca fiind filosofia cea adevărată şi autentică
Sâmbăta pomenirii morţilor este menită să ne aducă aminte de filosofia cea adevărată, care este cugetarea la moarte. Sfinţii Părinţi ne cheamă să ne rugăm Dreptului Judecător pentru veşnica fericire a tuturor celor adormiţi din veac în dreapta credinţă, pregătindu-ne astfel pentru tema duminicii care urmează, a înfricoşătoarei judecăţi.
Duminica lăsatului sec de carne ne pregăteşte spre dobândirea fricii de Dumnezeu, care este începutul înţelepciunii, punându-ne înainte priveliştea Judecăţii de Apoi. Urmează Săptămâna brânzei, care este o pregătire liturgică şi duhovnicească pentru Postul Mare. Miercuri şi vineri în această săptămână se pune slujba Postului, cu rânduiala tricântărilor (triodia) şi cu metaniile mari, însoţind rugăciunea Sfântului Efrem Sirul. Gustăm deja din atmosfera Păresimilor. Această săptămână se încheie cu Sâmbăta asceţilor, în care cerem rugăciunile tuturor Sfinţilor Cuvioşi şi ale Cuvioaselor Maici care sunt exemple vii de nevoinţă trupească şi spirituală, ca să ne învrednicim şi noi a urma vieţii lor iubitoare de osteneli.
Duminica lăsatului sec de brânză ne aminteşte de izgonirea lui Adam din rai. Motivul căderii protopărinţilor în păcat este, în principal, nepăzirea poruncii postului, iar noi, prin contraexemplul lor, suntem chemaţi să ne întoarcem la comuniunea cu Dumnezeu prin postul care tocmai urmează să înceapă. Un tropar din canoanele Utreniei spune: Vino, ticălosul meu suflet, de plângi astăzi, pentru cele ce s-au făcut cu tine, aducându-ţi aminte de goliciunea cea dintâi din Eden, prin care ai fost scos din desfătare şi din bucuria cea neîncetată. Sfinţii Părinţi ne spun că tema izgonirii lui Adam din rai, legată de Duminica lăsatului sec de brânză, reprezinta şi o transpunere în cult a ,,expulzării“ temporare a penitenţilor în afara bisericii, care, odinioară, avea loc în această duminică. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii (ca, oarecând, Adam în faţa uşilor încuiate ale Edenului) şi să-şi plângă păcatele până la sfârşitul Postului Mare, când erau reintroduşi în ea împreună cu cei care încă nu făceau parte din comunitatea bisericească.
De aceea, imnografia acestei Duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam tânguindu-se înaintea porţilor raiului. Această rânduială explică prezenţa picturilor reprezentând izgonirea şi plângerea lui Adam în proximitatea locului unde penitenţii îşi imitau protopărintele în străpungere şi lacrimi, adică în afara bisericii, pe suprafaţa exterioară a zidurilor ei, sau, uneori, în pronaosul acesteia. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie, referindu-se la tema acestei duminici: „Să luăm aminte că, aşa cum Adam, după călcarea poruncii, a fost izgonit din rai şi din desfătarea, şi din petrecerea împreună cu îngerii şi a ajuns gol şi departe de faţa lui Dumnezeu, aşa şi noi, păcătuind, ne despărţim de Biserica robilor Săi Sfinţi şi dezbrăcăm prin păcat veşmântul dumnezeiesc pe care l-am îmbrăcat botezându-ne şi care, precum credem, este Hristos (Galateni 3, 27)“.
Cu Duminica izgonirii lui Adam din rai se încheie perioada pregătitoare, a doua zi, luni, începând Postul Mare. Vecernia din seara acestei Duminici cuprinde un ritual al iertării, iertare pe care creştinii şi-o cer unii de la alţii, şi-o dau unii altora la intrarea în Postul Mare. Această
Câteva consideraţii despre Sfântul şi Marele Post
Postul Mare începe în lunea care urmează după Duminica izgonirii lui Adam din rai (sau Duminica lăsatului sec de brânză).
Luni şi marţi din prima săptămănă a Postului Mare sunt zile aliturgice datorită ascezei totale (post negru) a monahilor în aceste două zile. Stricteţea postului e mai mare faţă de celelalte săptămâni. La Pavecerniţa Mare din primele patru zile se adaugă Canonul Sfântului Andrei Criteanul, preluat din joia săptămânii a V-a şi împărţit în patru secţiuni. În tot Postul Mare, rugăciunile au un pronunţat caracter penitenţial şi au un fundament biblic mai evident.
Sâmbetele Postului Mare au o rânduială specială, dat fiind că în aceste zile este permisă comemorarea sfinţilor şi stricteţea ascezei, se relaxează puţin, ca şi în duminici. Prima sâmbătă a Postului Mare este numită Sâmbăta Sfântului Teodor Tiron şi este legată nu de pomenirea propriu-zisă a lui (care e pe data de 17 februarie), ci de „minunea colivelor“ făcută de el în Postul Mare (vezi Sinaxarul zilei). Următoarele trei sâmbete: a II-a, a III-a şi a IV-a sunt dedicate pomenirii morţilor. Sâmbăta a V-a a Postului Mare este numită şi Sâmbăta Acatistului Născătoarei de Dumnezeu. Originea sărbătorii Acatistului se datorează eliberării minunate a Constantinopolului de asediul perşilor, în anul 626. Odată cu generalizarea acestei sâmbete, bizantinii au început sa sărbătorească şi alte trei victorii asupra duşmanilor, câştigate tot cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu (istorisite la sfârşitul Triodului). Denumirea de Sâmbăta Acatistului este legată de cântarea în picioare a acestui imn închinat Fecioarei Maria. Se pare că acest imn - Apărătoarei Doamne... - exista şi înainte de anul 626 şi el a fost compus fie de patriarhul Proclu, fie de patriarhul Serghie al Constantinopolului. Acest Acatist a fost, o vreme, imnul poporului bizantin.
Duminicile Postului Mare sunt nişte trepte spre moarte dar, mai ales, spre Înviere
Prima duminică a Postului Mare, a Ortodoxiei, era numită în vechime (până în sec. al XI-lea) a proorocilor Moise, Aaron, David şi Samuel. Denumirea actuală vine de la sărbătoarea Triumfului Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, instituită de patriarhul Metodie al Costantinopolului la 11 martie 843, pentru a fi sărbătorită în fiecare an în prima duminică a Postului Mare. Atât Apostolul cât şi Evanghelia se referă la vechea prăznuire a profeţilor Vechiului Testament, în frunte cu Moise. Se obişnuieşte în anumite locuri ca în această zi să se facă procesiuni cu icoane (în amintirea biruinţei iconodulilor în anul 842) şi să se citească Synodikonul Ortodoxiei, care este un act în care sunt anatemizaţi ereticii din toate timpurile şi sunt fericiţi apărătorii dreptei credinţe.
Duminica a II-a din Postului Mare este dedicată Sfântului Grigorie Palama. La Liturghie se citeşte despre vindecarea slăbănogului din Capernaum. Pomenirea Sfântului Grigorie Palama († 1359) ca apărător al isihasmului are o importanţă duhovnicească foarte profundă pentru acest post, în care suntem chemaţi să ne rugăm cât mai mult şi să încercăm bucuriile unei vieţi duhovniceşti, de credinţă, liniştire a minţii şi curăţie.
Duminica a III-a din Postului Mare este închinată Sfintei Cruci, pe de o parte, prin mutarea în această zi a sărbătorii din 6 martie, a Aflării Cinstitei Cruci, şi pe de altă parte, pentru apropierea jumătăţii Postului, moment în care Crucea Domnului se prezintă celui ostenit de nevoinţă ca un popas răcoritor şi dătător de noi puteri sufleteşti. Începând cu săptămâna a IV-a, se adaugă la Liturghie ecteniile pentru cei spre luminare, fapt ce vădeşte vechea practică a pregătirii pentru Botez a catehumenilor.
Duminicile a IV-a (a Sfântului Ioan Scărarul) şi a V-a (a Cuvioasei Maria Egipteanca) ne pun înainte pilda de nevoinţă a acestor doi Sfinţi, pomeniţi în această perioadă (Sfântul Ioan la 30 martie, iar Cuvioasa Maria pe 1 aprilie). Aceşti doi sfinţi ne însufleţesc cel mai mult în această perioadă a Postului Mare - Sfântul Ioan Sinaitul, prin lucrarea sa, Scara, ne îndeamnă să purcedem pe calea virtuţilor, iar Sfânta Maria Egipteanca, prin viaţa sa de pocăinţă, este un exemplu de îndreptare şi de sfinţire a conduitei.
Epilog - Perioada Triodului constituie momentul intensificării vieţii după duh…
Întreaga Săptămână a patimilor este o meditaţie la pătimirile Domnului, dar şi la ultimele fapte şi învăţături date de El. Pe de altă parte, aceasta este o perioadă de intensificare a eforturilor noastre duhovniceşti în vederea unei pregătiri mai bune pentru praznicul Învierii. De aceea, este numită şi Săptămâna Mare încă din sec. al IV-lea, în Constituţiile Apostolice, iar acest epitet a trecut la toate zilele acestei săptămâni. Inclusiv postul din această săptămână, începând cu Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta Mare, este văzut şi trăit ca un post mai special, de pregătire pentru Paşti şi o continuare firească şi mai intensă a Postului Mare de 40 de zile, încheiat în vinerea dinainte de Florii.
Acest (răs)timp al Triodului, prin urcuşul lui ascetic, liturgic şi mistic, ne ajută să păşim pe calea vieţii duhovniceşti. De multe ori, noi uităm scopul existenţei noastre pământeşti, ne pierdem în „grijile cotidiene“ şi revenim la vechiul mod de vieţuire, ce nu mai are ca scop primordial „căutarea mai întâi a împărăţiei lui Dumnezeu şi a dreptăţii Sale“. Părintele Profesor Alexander Schmemann spunea despre această revenire la viaţa lumească: „Cu adevărat, trăim ca şi când El n-ar fi venit niciodată. Acesta este singurul păcat adevărat, păcatul păcatelor, nesfârşita tristeţe şi tragedie a noastră. Dacă pricepem aceasta, atunci putem înţelege ce este Paştile, de ce este nevoie de post şi ce implică acesta. Pentru că abia atunci înţelegem că tradiţiile liturgice ale Bisericii, toate perioadele şi slujbele sale, există, întâi de toate, cu scopul de a ne ajuta să ne recăpătăm vederea şi gustul acestei vieţi noi, pe care atât de uşor o risipim şi o înşelăm, pentru a face pocăinţă şi a ne întoarce la ea“.
Bineînţeles, căutarea împărăţiei lui Dumnezeu este „calea cea strâmtă“ ce se parcurge cu efort şi renunţări şi, de cele mai multe ori, alegerea ei nu este lucru uşor. Soluţia ce ne este dată de Biserică pentru „deschiderea ochilor“ noştri spre aprecierea cum se cuvine a darului făcut nouă de către Fiul lui Dumnezeu, la Învierea Sa ca om, este Postul Paştilor. (Cf. Arhim. Chril Lovin - Triodul - călăuză duhovnicească spre Înviere - http://ziarullumina.ro/documentar/triodul-calauza-duhovniceasca-spre-inviere - 24.01.2010).
Partea a II – a - Despre Pilda Vameşului şi a Fariseului –în loc de Introducere - Smerenia, remediul omului căzut
Vameşul este modelul ideal a felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul este un model păgubos de a fi.
Această pildă şi parabolă este un moment duhovnicesc: prin ea Iisus Hristos ne dezvăluie cugetele dumnezeieşti, raportarea şi privirea lui Dumnezeu către Om. O asemenea descoperire nu putea fi făcută de către prooroci, ci putea ieşi doar din gura însăşi a lui Dumnezeu. Fiul ne arată miezul vieţii duhovniceşti, lăuntrice, de dincolo de aparenţe. Această parabolă se găseşte numai la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, adică la Sfântul Apostol Pavel, pentru care Sfântul Luca făcea slujbă de scriitor.
Domnul se află la sfârşitul lucrării sale din Galileea şi curând va începe „urcarea către Ierusalim” pentru a săvârşi mântuirea lumii; El istoriseşte atunci o serie de parabole, între care aceasta este cea din urmă. Este impresionantă prin realismul ei şi extrem de aspră pentru evrei, ca un „bici duhovnicesc”. Se cuvine mai întâi să amintim pentru ce Domnul istoriseşte această pildă şi parabolă: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi”. Cât de potrivită este această remarcă a lui Iisus Hristos! Avem adesea impresia, sentimentul că suntem buni, drepţi, ceea ce aduce aproape inevitabil comparaţia cu ceilalţi, care mereu este în avantajul nostru. Să ne amintim de preoţii şi cărturarii dinaintea orbului din naştere: „Noi suntem ucenici ai lui Moise… Pe de-a-ntregul în păcate te-ai născut, şi tu ne înveţi pe noi?” (Ioan 9, 28; 34); se simte aici tot dispreţul preoţilor pentru cei de jos… Întotdeauna este primejdios din punct de vedere duhovnicesc să aibă cineva o părere bună despre sine.
Cu alte cuvinte, cei doi oameni care urcă la Templu sunt două arhetipuri ale omului şi ale creştinului, diametral opuse unul celuilalt. Un fariseu aparţine „castei” celei mai influente a iudaismului, am putea spune cea a „exclusiviştilor”. Cred în tot ce se află scris în Lege şi în Prooroci, şi pun în practică scrupulos preceptele lui Moise: se roagă, postesc, fac milostenie… Adesea sunt oameni remarcabili (Şi Sfântul Apostol Pavel era tot fariseu). Un vameş este un evreu care colaborează cu autorităţile romane. Acestea încasau de la ei taxele şi impozitele în avans, adică ei plăteau către vistieria publică romană taxele şi impozitele, şi îşi primeau înapoi plata percepând aceste taxe şi impozite luând pentru ei o parte importantă. Erau bogaţi şi duceau o viaţă fastuoasă, mai aproape de cultura greco-romană păgână decât de obiceiurile evreieşti. Evreii evlavioşi îi urau: nu le vorbeau, nu-i atingeau şi nu mâncau cu ei, pentru că erau „necuraţi” (atingeau banii idolatri, moneda romană cu efigia împăraţilor romani divinizaţi). Însă amândoi fac o faptă bună: „urcă la Templu spre a se ruga”, adică se ridică duhovniceşte pentru a întâlni pe Dumnezeu. Dar, odată ajunşi la Templu, pe pardoseala unde călcau numai bărbaţii evrei, atitudinea lor (comportamentul lor dinaintea lui Dumnezeu) este din nou complet diferit. Fariseul merge în faţă pe dalele templului lui Israel în apropiere de „primul văl” (la intrarea „Sfintei Sfintelor”) şi stă „în picioare”, drept ca litera I, sigur de el. Se roagă „în sine”: am putea aproape spune că face un solilocviu, că se ascultă pe sine. Cu toate acestea, rugăciunea începe bine: „Mulţumesc Ţie Doamne…”.
Şi acestea sunt chiar cuvinte plăcute lui Dumnezeu. Dar urmarea este îngrozitoare. Îi spune lui Dumnezeu: eu trăiesc într-adevăr bine; ceilalţi sunt răi: sunt hoţi, nedrepţi, desfrânaţi, nu ţin Legea. Iată acest îmbogăţit care este „în spatele bisericii” şi care se tăvăleşte în desfrâu… Bine că nu sunt ca acest vameş! Eu ţin Legea: sunt un adevărat evreu. Putem să vedem că această rugăciune, care de fapt nu este o rugăciune, arată două păcate grave: pe de o parte arată o judecată de valoare absolută asupra celorlalţi, pe când Dumnezeu este singur Judecător. Dumnezeu singur cunoaşte starea lăuntrică a inimii fiecăruia. Ia locul lui Dumnezeu; şi pe de altă parte, acest om este mulţumit de sine, întors asupra lui însuşi, admirându-se pe sine. Nu se aseamănă lui Dumnezeu, care nu este întors înspre Sine. În Dumnezeu este o permanentă kenoză care îngăduie creaţia şi darul lui Dumnezeu către altcineva decât către Sine. Dacă Dumnezeu ar fi mulţumit de Sine, creaţia nu ar exista. Dumnezeu îşi retrage slava Sa pentru ca creaţia să poată exista. El este mereu „întru” (пpos, pros) şi dăruieşte totul fără a aştepta nimic. În fond, cel mai mare păcat al Fariseului este că nu are nevoie de Dumnezeu. Discursul său interior şi lăuntric nu este o rugăciune. Vameşul face exact invers. Nu îndrăzneşte să înainteze, stă la intrarea în templu, nu îndrăzneşte nici măcar să ridice ochii la Cer, adică la Dumnezeu, şi deci se uită în jos, în pământ, şi îşi loveşte pieptul – ceea ce în Antichitate era semn de doliu - şi spune o rugăciune minunată: „Doamne, miluieşte pe mine păcătosul”, cuvinte care alcătuiesc practic Rugăciunea lui Iisus. Acest om a găsit o comoară: pocăinţa. Are o nesfârşită nevoie de Dumnezeu. Această rugăciune minunată, duhovnicească, este exprimată: iese din inima sa şi este rostită de buzele sale. Este adresată lui Dumnezeu: vameşul vorbeşte cu adevărat lui Dumnezeu.
Aici Domnul nostru Iisus Hristos rosteşte un cuvânt înfiorător: Vameşul, iar nu Fariseul, este îndreptăţit, iertat, pentru că a intrat prin poarta cea strâmtă, pocăinţa. Ce lovitură pentru evreii care ascultau! Căci Fariseii treceau drept oameni religioşi şi evlavioşi, modele, pe când vameşii erau urâţi. Domnul a ales dinadins un exemplu extrem pentru a zgudui sufletele, pentru a provoca o adevărată conversiune, o întoarcere a valorilor. Cu toate acestea pilda sa nu este atât de departe de realitate, căci vedem în Evanghelie mulţi farisei mulţumiţi şi siguri de ei înşişi, care Îl atacă pe Iisus Hristos, şi câţiva vameşi care se convertesc (cum este Zaheu vameşul, sau poate chiar Matei, care era un perceptor pe nume Levi, chemat de Iisus Hristos). Fraza de la urmă este cu adevărat un cuvânt dumnezeiesc, un logion, o lege duhovnicească: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” Drumul către înălţimile cereşti trece prin coborârea de sine voită: pocăinţa şi smerenia. Cel care vrea să urce trebuie mai întâi să coboare: este o antinomie duhovnicească. Partea a doua a frazei se aplică cu precizie lui Iisus Hristos: El S-a coborât pe Sine până la a lua chip de rob – şi chiar până la moarte – iar Tatăl Său L-a înălţat, dimpreună cu firea Sa omenească, peste ceruri.
Despre rugăciunea care te închide în propriul egoism
În altă ordine de idei, ieşind puţin din această introducere – expunere, vom remarca şi sublinia faptul că Pilda Vameşului şi a Fariseului este precedată de pilda despre văduva stăruitoare (Luca 18, 1-8), ca exemplu de dăruire în rugăciune, şi de cutremurătoarea întrebare: „Oare, când va veni Fiul Omului, va mai găsi credinţă pe pământ?” (v. 8). Pilda se vrea a fi răspunsul Mântuitorului dat unora „care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”.În Sfânta Scriptură, pe lângă farisei şi vameşi, sunt pomenite şi alte grupări religioase: saducheii, cărturarii, zeloţii, esenienii, fiecare cu istoria sa. Fariseii erau credincioşii nelipsiţi de la Templu; saducheii erau aristocraţii, sacerdoţii timpului; cărturarii erau înţelepţii poporului; zeloţii erau o grupare de politicieni credincioşi, care lupta pentru dezrobirea poporului de sub romani; esenienii erau un fel de călugări ai timpului. Vameşii erau perceptori, slugile romanilor, care strângeau taxele imperiale impuse prin lege. Cu toate că impozitele erau stabilite de stat, ei aveau suficiente mijloace de jefuire a populaţiei.Cei doi despre care vorbeşte pilda s-au urcat la Templu ca să se roage. Era timpul rugăciunii. Nu se spune dacă era vorba de rugăciunea de dimineaţă (9 a.m.) sau de seară (3 p.m.).Templul era aşezat pe una dintre colinele Ierusalimului. Aşa că pentru a se ajunge la Templu trebuiau urcate cincisprezece trepte. Ritualul cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti câte un psalm. Erau cincisprezece psalmi (119-133), de unde şi numele de „Psalmii treptelor”.
După cum am mai spus şi în rândurile anterioare, rugăciunea fariseului, deşi în prima parte dă impresia unei rugăciuni de mulţumire adusă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc” (v. 11), pe parcurs ea se transformă într-o rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu, spre informare, ca şi cum Dumnezeu nu ar fi ştiut că „nu este răpitor, nedrept, adulter ca alţii şi chiar ca vameşul” aflat la rugăciune în preajma lui, pe care îl considera a fi un păcătos (v. 11). În plus, pentru păcatele poporului – dar nu şi pentru ale sale, cu toate că era iudeu – postea de două ori pe săptămână, lunea şi joia, deşi Legea prescria pentru aceasta un singur post anual – cel din Ziua Ispăşirii, şi plătea zeciuiala cuvenită din tot ce cumpăra, însă nu şi din grâul, vinul şi untdelemnul obţinute din noua recoltă, din care ar fi trebuit să dea zeciuială producătorului.
Rugăciunea trufaşă a fariseului din Evanghelia Sfântului Apostol Luca 18, 11 păstrează linia rugăciunilor talmudice. Trufia se omologhează cu mândria. Spre exemplificare, voi reda textul unei astfel de rugăciuni: „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Dumnezeul meu, că mi-ai dat partea mea la un loc cu cei ce stau în scaunul învăţăturii şi nu cu cei ce stau în colţurile uliţelor; căci eu mă duc cu ei devreme la muncă şi ei tot devreme sunt la muncă; eu mă zoresc să lucrez asupra cuvintelor Torei, iar ei se zoresc să lucreze la lucruri de o clipă. Eu mă ostenesc, se ostenesc şi ei; eu mă ostenesc şi prin aceasta câştig, pe când ei se ostenesc fără nici un câştig. Eu alerg şi aleargă şi ei; eu alerg spre viaţa veacului ce va să fie, iar ei aleargă spre prăpastia nimicirii”. Din păcate, o astfel de rugăciune nu te apropie de Dumnezeu, ci te înstrăinează; te izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care te închide în propriul egoism. Este rugăciunea omului trufaş, semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce foloseşte sau ajută sufletul, ci dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui Dumnezeu, ci îl respinge. Da, trufia împrăştie tot binele. De remarcat este faptul că, pe măsură ce fariseul îşi enumera virtuţile, expunându-I-le lui Dumnezeu într-o manieră arogantă şi, astfel, sporindu-şi trufia şi aşa fără măsură, nu numai că nu-L sensibiliza pe Dumnezeu, ci el însuşi se înstrăina de însăşi dorinţa sa de mântuire, izolându-se astfel chiar de propriile sale reuşite. Ba mai mult, faptele lui virtuoase îi deveneau exterioare, ostile şi chiar acuzatoare, deopotrivă, în relaţie cu Dumnezeu.
Dumnezeu nu are nevoie de campanie de imagine personală, egolatră şi nici de CV-ul nimănui
Cât priveşte rugăciunea cu bună-umilinţă a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (v. 13), însoţită de lovirea pieptului, ca sediu al păcatului, înjugând plângerea cu umilinţa, se arată a fi diametral opusă încrederii fariseului în dreptatea sa; totodată, aceasta arată dorinţa manifestă de îndreptare a vieţii şi de mântuire a unui om cu conştiinţa zdrobită de păcat. Unei atare dorinţe, Dumnezeu i-a acordat bunăvoinţa Sa; i-a răspuns pozitiv şi, graţie acestui răspuns primit de la Dumnezeu, vameşul „s-a întors mai îndreptat la casa sa” (v. 14). Astfel, rugăciunea de psalm a vameşului: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” ne apare în total contrast cu rugăciunea de autoelogiere a fariseului, faţă de care Dumnezeu s-a arătat reticent (v. 14). Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, pe când sărăcia desăvârşită s-a arătat îndestulătoarea îndreptării, spune troparul cântării a 4-a. Sfântul Grigorie al Nyssei spune că: „mândria este un fel de urcuş «în jos», pe când smerenia, născută din credinţă, este o «coborâre în sus»”.
Aşadar, cu alte cuvinte, Dumnezeu nu are nevoie de campania de imagine personală şi nici de CV-ul nimănui. Fiind Dumnezeu, ne cunoaşte biografia în întregimea ei. Din păcate, comportamentul fariseului, prin modul său de abordare a lui Dumnezeu, în loc să-l fi înălţat, l-a pogorât, pe când vameşul, prin zdrobirea şi lovirea inimii, a obţinut gratitudinea lui Dumnezeu. Iertarea şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. În actul liturgic, gesturile sunt de o importanţă covârşitoare. Dumnezeu, în relaţie cu vameşul şi, prin el, cu toţi oamenii, asemenea lui, nu Se dezminte. Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită a vameşului nu au fost urgisite, ci recompensate. Pe când fariseul, înălţându-se peste măsură, a căzut în lanţurile slavei deşarte. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că „smerenia este har şi dar de sus” (Filocalia, VII, p. 134). Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei doi este o prefigurare a ceea ce va fi la Judecata de Apoi. Atunci, Dumnezeu îl va înălţa pe cel smerit şi-l va smeri pe cel mândru. Acolo, va avea loc o inversare eshatologică a condiţiilor existente.
Smerenia - Împărăteasa tuturor virtuților
În altă ordine de idei, Vameşul este modelul ideal a felului în care putem înainta atât în cunoaşterea de sine, cât şi în cunoaşterea lui Dumnezeu; pe când fariseul este un model păgubos de a fi. Un om, asemenea fariseului, nu ar putea să descopere treptele care duc la Dumnezeu fără o prealabilă pocăinţă, fără o despătimire, fără ca mai întâi să întoarcă păgubiţilor fraudulosul câştig. Schimbarea atitudinii lui Dumnezeu în relaţie cu vameşul aflat în disperarea izolării, ca răspuns al societăţii la comportamentul său, s-a produs graţie smereniei acestuia. De aici reiese că îndurarea lui Dumnezeu faţă de inima înfrântă şi smerită este fără de margini. Smerenia – împărăteasă a tuturor virtuţilor – este remediul omului căzut. Sfântul Ioan Scărarul consideră smerenia uşa Împărăţiei lui Dumnezeu (Filocalia, IX, p. 306). Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborât pe om din cer, smerenia l-a înălţat”! Da, vameşul a avut o smerenie ce i-a înlesnit înălţarea. Fie ca loghionul parabolei din Luca 18, 14: „Fiindcă oricine se înalţă pe sine va fi umilit şi oricine se smereşte pe sine va fi înălţat” să devină argumentul înălţării fiecăruia dintre noi. Prin urmare, Slava lui Dumnezeu izvorăşte numai acolo unde odrăsleşte smerenia…
În loc de (alte) concluzii finale şi încheiere – un epilog ce poartă titlul: Mândria, fariseismul şi ipocrizia – înfăţişarea şi purtarea noastră cea de toate zilele?!...
Plecând de la această pericopă evanghelică şi pildă a Vameşului şi a fariseului, vom observa şi constata că, de cele mai multe ori încercăm, într-un mod scolastic, să clasificăm păcatele şi patimile noastre omeneşti, gândindu-ne că unele sunt mai mari sau mai grave decât altele, uitând de concluzia Sfântului Vasile cel Mare „că nu există păcate mari sau mici ci numai păcate!...” Şi chiar ne resemnăm şi ne consolăm cu gândul că nu avem păcate chiar atât de mari ori atât de multe, nădăjduind cu toţii în marea bunătate, dragoste şi milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea păcatelor noastre, uitând faptul că El este atotbun şi atotmilostiv dar şi atotştiutor şi, mai cu seamă, atotdrept!...
În dezbaterea şi evaluarea noastră valorică şi axiologică, ce este de cele mai multe ori pur subiectivă şi, mai mult decât atât, răsturnată, ignorăm adevărul şi realitatea că unul din păcatele şi patimile cele mai mari pe care-l săvârşim cu toată îndrăzneala, justificarea, aroganţa şi ignoranţa este păcatul şi patima ipocriziei, a făţărniciei sau a vicleniei, conform căruia: una gândim, alta zicem şi cu totul alta facem ori săvârşim!...
Suntem foarte puternic afectaţi, înşelaţi sau amăgiţi de această cursă şi capcană a duplicităţii, a dedublării care, din păcate, mai devreme sau mai târziu ne va duce la o amarnică dezamăgire, la necazuri şi suferinţe atât pentru noi înşine cât şi pentru ceilalţi fraţi ai noştri!... Constatăm faptul că acest păcat a cuprins pe foarte multă lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual şi că se bazează pe fundamentul machiavelian care susţine că „scopul scuză mijloacele!...” Uităm de indemnurile Mântuitorului dar mai ales de aversiunea Sa faţă de acest păcat, admonestat cu greul apelativ „Vai vouă!...” sau de îndemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune în epistola sa că la noi creştinii „ce este da trebuie să fie da, iar ce este nu să fie nu, iar ce este mai mult decât aceasta, de la diavolul este!...” Cu foarte multă „abilitate” şi „disponibilitate” găsim argumentări şi justificări cum că aşa este diplomatic sau aceasta este politica, uitând de faptul că este bine să avem permanent tărie de caracter şi coloană vertebrală dreaptă, şi la propriu şi la figurat!... Iar consecinţele acestor cauze amăgitoare şi înşelătoare vedem cu toţii care sunt, şi anume: multe dezamăgiri, multă tulburare şi sminteală atotcuprinzătoare!... Suntem, foarte mulţi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem puţin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!...
Tendinţele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastră interioară, la relativizare spirituală şi duhovnicească, sunt foarte nocive şi mult dăunătoare!... De ce? Fiindcă lipseşte tot mai mult încrederea şi sinceritatea, onestitatea şi consecvenţa faţă de semenii noştri, lucruri, fapte şi virtuţi care abundă şi predomină în vieţile Sfinţilor şi Preacuvioşilor Părinţi ai Bisericii, de-a lungul timpului!...
În aceste condiţii, pentru că ne este sau ar trebui să ne fie teamă de avertismentul Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit căruia „Vai de cel prin care vine sminteala!...”, trebuie să conştientizăm faptul că suntem, de foarte multe ori, exemple pur şi simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt într-o acută criză axiologică, lipsă de modele şi exemple demne de urmat, la această dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, într-o mai mare sau mai mică măsură, aducând prin aceste atitudini suficientă întristare, necazuri şi suferinţe!...
Prin urmare, viaţa noastră cotidiană se desfăşoară într-un registru spiritual foarte larg şi divers ori variat: - din adâncurile păcatului şi din „ceaţa patimilor” sau confuzia făţărniciei spre culmile virtuţii şi lumina dumnezeiască. În funcţie de eforturile noastre ascetice este şi starea noastră pe treptele ei atât de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirmă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – în văile necazurilor, aşa decurge viaţa omului duhovnicesc; dar ea înscrie un real progres în aceste alternanţe. Bucuriile, pentru răbdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepătate de mulţumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm răbdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranţa necazurilor ce vor veni, iar necazurile, răbdate cu un amestec de seninătate, de râs interior, cum ar zice Sfântul Ioan Scărarul, prin siguranţa bucuriilor ce vor veni la rând.
Cu alte cuvinte, fie oricât de shimbătoare împrejurările externe în care se desfăşoară viaţa omului duhovnicesc, lăuntric ea a ajuns la un fel de nivelare, care îi dă o statornică linişte. Este tăria spiritului şi a duhului în faţa valurilor lumii”. Oscilând între aceste două limite, viaţa trece inevitabil prin proba încercărilor duhovniceşti, în vederea înaintării ei pe o treaptă superioară de desăvârşire. De aceea, necazurile (fie ele şi pricinuite de alţii, datorită ipocriziei şi nesincerităţii lor), dacă nu sunt acceptate şi asumate, ele ne dublează greutatea suferinţei, cele abordate şi înţelese din punct de vedere duhovnicesc însă, ne înjumătăţesc necazul şi urmările acestuia, în virtutea pedagogiei divine atotştiuoare şi înţelepte. Dacă vrem ca viaţa noastră să fie o înaintare din treaptă în treaptă spre piscul sfinţeniei creştine, proba pătimirilor fără de voie trebuie trecută cu răbdare, nădejde, pocăinţă şi smerenie, toate acestea în rugăciune curată către Tatăl nostru Cel ceresc, de la care ne vine nouă tot ajutorul.
Acesta este drumul vieţuirii duhovniceşti creştine: - împreuna pătimire cu Iisus Hristos – Care şi El a suferit atât de mult din cauza făţărniciei cărturarilor şi a fariseilor (fără a avea aici pretenţia vreunei comparaţii între personae şi situaţii) - cu nădejdea învierii şi a răsplatei, pe măsura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au străbătut-o toţi cei iubitori de frumuseţe spirituală, dar care au suferit şi ei cât se poate de mult, urmând pilda Mântuitorului, adică: - Sfinţii apostoli, mucenicii, mărturisitorii, cuvioşii, monahii şi nu în ultimul rând creştinii obişnuiţi. La aceasta ne îndeamnă Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cerându-ne să purtăm jugul sau crucea desăvârşirii, a încercărilor şi necazurilor din această viaţă şi lume trecătoare, atât de înşelată şi de înşelătoare, asigurându-ne totodată că biruinţa Lui este şi biruinţa noastră.
Viaţa este, altfel spus, o alternanţă între bucurii şi necazuri, între succese şi eşecuri, între împliniri şi înfrângeri. Nu există muritor care să fi avut parte, în această viaţă, numai de bucurii, după cum nu există om care să fi cunoscut numai înfrângerea. Bucuriile nu pot fi perfect detaşate de necazuri, nici acceptate doar de ele, în defavoarea încercărilor, a necazurilor şi a smintelilor de tot felul, important fiind modul în care ştim şi reuşim să le depăşim!...
Cel ce nu şi-a zidit viaţa pe temelia credinţei şi a sincerităţii autentice, ar putea înclina să creadă că această lume este, mai degrabă, o „vale a plângerii”, odată ce venim aici plângând şi plecăm din ea suspinând, fie după ea, fie de durere. Povestea vieţii fiecăruia dintre noi, privită, tratată şi abordată dintr-o perspectivă pur firească, naturală, are aspectul unei drame cu un sfârşit tragic sau un fiasco. Privită însă, din punctul de vedere al credinţei, ea este o victorie asupra suferinţei şi a lumii, o biruinţă şi o depăşire a lor, în Iisus Hristos, indiferent de activităţile şi acţiunile pervertite şi pervertitoare ale unora dintre semenii noştri!...
Prin urmare, aşa stand lucrurile, trebuie să realizăm faptul că ispitele şi necazurile noastre pot face rugăciunea noastră tot mai curată şi mai simţită, spălând-o cu lacrimi. Iar atunci când ne rugăm cu stăruinţă, nu se poate ca Iisus Hristos să ne lase uitaţi şi întristaţi, să ne priveze de mângâierea şi uşurarea Sa cea blândă. El „Cel ce şterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce şterge suferinţele lumii, nu va întârzia la infinit să ne caute. S-ar putea să întârzie, pentru că are de şters lacrimile de pe feţele triste ale multora, pentru că vrea să răspundă rugăciunilor celor ce l-au invocat cu credinţă şi stăruinţă. Nu-şi va opri la infinit izvorul revărsării darurilor Sale faţă de noi, iar atunci când vom fi vizitaţi de El, de Însuşi Mântuitorul sufletelor noastre, vom simţi o fericire şi o pace mai presus de durere şi de suferinţă, de lacrimă şi nevoinţă, ori de vreo sminteală oarecare. Vom conchide, împreună cu Sfântul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi, cu toţi. Amin.”
Aşadar, constatăm şi de aici faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi în fondul ei intrinsec) extrem de rafinată, de nobilă, de autentică şi de neipocrită, pe care puţini o mai ştim astăzi aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre cele fariseice şi acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...
Credința
Credința în Cel de Sus
Ne-a îndepărtat credința în Om
Cu ochii lipiți de cer, nu ne vedem semenul de lângă noi
Rugându-ne Domnului,
Disprețuim pe cel de alături.
Frăția de altădată a pălit în fața Creatorului învelit în ceață și fum
Lumea s-a convertit la credință, nu din convingere, ci de teama pedepselor divine
Trebuie să coborâm pe pământ, să ne întoarcem la noi înșine să ne dăruim stimei și iubirii aproapelui
Puterea cea mare este aici, în noi, în voința și sentimentelor noastre
Dovadă sunt copiii care se nasc și cresc, florile care înfloresc, omul care cu mintea și forța brațelor a prefăcut Terra ântr-un rai sublim.
Omul este unicul creator al bucuriei, al fericirii și al iubirii între pământeni.
Aici e căminul și viitorul nostru
Aici sunt pașii care ne vor duce mereu și mereu la mai bine
Vom cinsti dumnezeirea, ca pe un simbol al Genezei, dar ne vom închina cu pioșenie în fața omului, Fratele și Domnul nostru.
Când nu vom mai fi
Când nu voi mai fi,
Soarele se va răsări,
ȘȚi cui va zâmbi,
Cu cine va vorbi,
Lumina cui o va dărui?
Pun aceste întrebări Ciudate
În piept purtate
Pentru că nu vreau să plec din astă lume
Fără să știu ce anume
Se va întâmpla
În absența mea.
Comoara pierdută
Mi-a fost furată cea mai nobilă dintre comorile dăruite de sfînta natură: Vederea.
Mai păstrez un strop de lumină cu care văd, în zile senine, pete de cer, contururile cețoșate, și fețe umane.
În rest, plutesc într-un halou fără ieșire, ca o pasăre cu aripile frânte, cu ciocul uscat și orbitele în care mai pâlpâie steluțe palide, însetate de lumină.
Mă întorc în gând la fosta mea lume în care străluceau fantezii și idei, zâmbete și chipuri de zâne cu gropițe în obraji.
Era o altă lume în care poezia și lumina țineau loc de toate bucriile lumii.
Creierul
Nu l-am văzut niciodată
Habar n-am ce formă și ce culoare are,
Cum lucrează,
Cum ajunge la el
Lumea cuvintelor, a ideilor, a judecăților, cum se formează conexiunile și cum coboară de acolo pe rînd cuvintele, frazele, mii de pagini ale unei povești.
Este uimitor ce avem în cap; un organism ultra complex care ne dirijează, ne dă sfaturi, ne ferește de riscuri și ne provoacă bucurii.
Creierul este cel mai înalt comandant al organismului, baza și structura care ne alimentează cu principii și judecăți, motorul care pune în funcție fiecare celulă vie, emoțiile, temerile, curajul, reacțiile în fața frumosului sau aspirațiile de azi și de mâine.
Orice superlativ este un palid compliment,orice distincție nu poate răsplăti valoarea.
Ele înmagazinate în creierul nostru cu miliarde de neuroni inteli
Avem nevoie
Avem nevoie unul de altul
Tot timpul
Zilele sunt amestecate
Cele însorite cu cele cenușii
și sentiumentele la fel
dar iubirea nu ține de timp, nici de conjunctură
Ea ne adună ân aelași cerc
și ne ține împreună
Pentru că suntem creați de natură
Sătrăim împreună
Fuga nu are rost
Ceo ce akeargă e un prost
În suflet țși în iniomă
E loc pentru doi
Fie că tună ori cad ploi.
