Quantcast
Channel: Revistă de cultură,civilizaţie şi atitudine morală
Mark channel Not-Safe-For-Work? cancel confirm NSFW Votes: (0 votes)
Are you the publisher? Claim or contact us about this channel.
0

Dorina Stoica: “Momente de răgaz” cu „Poduri lirice –Poetical Bridges”

0
0

 

Am făcut cunoştinţă cu acest concept literar de Antologie în mediul on-line, mai precis pe facebook, acum câţiva ani când o editură din Bucureşti mi-a propus să particip la un astfel de proiect cu texte de proză şi poezie. După ce am primit primele două astfel de cărţi şi am văzut că sunt publicată alături de autori din ţară dar şi din diasporă, unii dintre ei nume consacrate, am înţeles cât de important este să aduni într-o carte 10, 20 autori cu stiluri diferite, în stadii diferite ale creaţiei şi din locaţii diferite. Prin intermediul acelor cărţi am aflat mai multe lucruri despre autorii incluşi în antologie, le-am citit textele, apoi le-am căutat cărţile şi cu cei mai mulţi am devenit cu timpul prieteni în mediul virtual. Pe parcursul a doi ani am tot contribuit cu texte la alcăturirea altor antologii, cu alţi autori din ţară şi diasporă. Am participat şi la câteva lansări ale acestora chiar şi la târgul de carte Bookfest. Dacă până atunci ne cunoşteam doar din mediul on-line, cu ocazia lansărilor ne-am cunoscut personal, am făcut schimb de cărţi şi în prezent ne citim creaţiile. Antologiile sunt cu adevărat „poduri lirice” întru cunoaşterea fenomenului literar contemporan.

În Cuvântul înainte al “Poetical Bridegs - Poduri lirice”, antologie bilingvă, româno-engleză, apărută în anul 2016 la Editura Scripta manent, Napier, Noua Zeelandă (scriptamanentnz@gmai.com) şi tipărită la PIM, Iaşi, editorul Valentina Teclici, ne spune că a descoperit o totală necunoaştere de către poeţii din România a poeziei scrise de cei din Noua Zeelandă şi invers. Traducerea exemplară realizată de poeta Valentina Teclici din limba română în limba engleză şi din limba engleză în limba română a făcut posibilă o interacţiune între o părticică din cele două culturi, atât de diferite dar care şi-au găsit un numitor comun în a se apropia, poezia.

În volum au fost publicaţi 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 poeţi de origine română. După cum ne spune această distinsă poetă, traducerea dintr-o limbă în cealaltă a fost un proces difcil dar interesant: „Am mult mai multă înţelegere şi respect pentru traducători, după ce am practicat acest exerciţiu în ultimele unsprezece luni. Am simţit uneori că am ajuns la „măduva poeziei” în încercarea de a înţelege şi exprima „adevăratul” sens sau mesaj al poeţilor.”(Cuvânt înainte).

Dacă între filele acestei cărţi nu ar fi fost printre cei 12 poeţi români şi două poete pe care le cunosc, şi anume, poeta vasluiancă Vasilica Grigoraş, talentată creatoare de haiku şi Mariana Gurza, poetă creştină de o factură aparte, ce poartă Lumină în cuvinte, această carte nu ar fi ajuns la două centre culturale din oraşul meu (Bârlad) şi nici la mine. Şi iată cum prin ele, mi-a fost dat să citesc poeme traduse în limba mea, ale unor creatori ai altei culturi!

Cartea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt publicate câte trei poeme bilingve ale celor 24 poeţi. În partea a doua ce poartă numele “Să ne cunoaştem poeţii”, afăm câte ceva despre viaţa şi activitatea literară a acestora. Nume de marcă, personalităţi precum Tudor Opriş, Paul Sân-Petru, Monica Săvulescu Vounduri (Grecia), Valentina Teclici (NZ),  Mariana Gurza, Vasilica Grigoraş, Ana Anton şi Ana Urma (alte două vasluience pe le-am descoperit cu mare bucurie în acestă carte), Victor Clincă, Violeta Ionescu, Maria Weishaupt Sarău (Elveţia), Alexandra Balm (NZ) se regăsesc în paginile cărţii.

Mi-a făcut o reală bucurie să citesc din creaţia lirică a unor poeţi de la antipozi: Dorothy Wharehoka, Marie Dunningham, Carole A. Stewart, Ian McQuillan, Bill Sutton, Mark Raffills, Penelope Foster, Mandi Pentecost, Marty Smith, Sandi King, Nik Henriksen, Mere Taito. Mărturisesc că sunt încântată să descopăr poezii de substanţă, al căror filon liric revarsă sensibilitate, lumină, căldură.

Autori din ambele ţări, cu un bogat palmares de volume publicate, precum şi poeţi cu mai puţine cărţi, dar cu un incontestabil talent literar despre care cu siguranţă se va mai scrie, fac din această excelentă carte un punct de plecare important în descoperirea culturii neo-zeelandeze de către amatorii de poezie din România şi de către poeţii din Noua Zeelandă a poeziei româneşti contemporane.

Nu pot să nu remarc şi faptul că, deşi autori din culturi extrem de diferite simt şi transmit stări şi sentimente asemănătoare. Cu toţii se bucură de frumuseţea naturii în mijlocul căreia trăiesc, se implică în comunitatea din care fac parte, empatizează, suferă şi se îngrijorează de problemele semenilor şi ale planetei în continuă degradare. Aş exemplifica cu poezia lui Tudor Opriş,  „Greul” lumii de azi... : „Ieşind din metafizica mea ramă / Simt „greul” lumii de-azi cum mă înhamă / Şi-n jos mă trage-asemeni unui lestşi cu poezia Trezeşte-te deNikora (Nik) Henriksen: „Ce se întâmplă în lumea în care trăim / Unde banii sunt singurul lucru pe care vrem să-l preţuim / Valorile familiei şi prieteniilor au dispărut / Când, în final, toţi trebuie să plătească tribut?”...  „Nu de bani sau mașini sau facilităţi de lux / Nici de aceste fanfaronii josnice care încearcă să facă paradă / „Trezeşte-te lume!" Acesta-i sfârșitul“.

Este unanim recunoscut faptul că iubirea este laitmotivul liricii universale, deci şi a poeţilor incluşi în acest volum colectiv. Ian McQuillan în poezia Momente Bucură-te cât poţi de iubire / De bunătate şi de dăruire / Fericiţi sunt cei care învaţă / Că iubirea-i motivul pentru viaţă”; În poezia Penelopei Foster, întitulată Dragostea este..., aflăm că Dragostea este apa rece într-o zi toridă, / focul din şemineu într-o zi geroasă. / O îmbrăţişare de consolare într-o zi tristă, / şi râsul împărtăşit într-o zi fericită. / Dragostea este primul zâmbet al primului tău copil, / Este zâmbetul unui străin într-un oraş străin”. Pentru Ana Anton iubirea este însăşi viaţa: „Viaţă, dans nebun, sălbatic, /curcubeu învolburat, / vâlvătaie şi iubire… / Viaţă, ce ne-ai mai dansat!” (Dans) 

Volumul „Poduri lirice” ne provoacă în a căuta mai multe informaţii despre civilizaţia şi spiritualitatea celor două ţări, cu specificul lor, însă credinţa şi sentimentele umane, poezia sunt ceea ce le apropie.  Carole A. Stewart  în poezia Mărae*, ne face cunoştinţă cu  Mărae– Casa tradiţională a maorilor pentru întâlniri: „Nu existau felinare / nici străzi / doar luminile Măraei / luminau în întuneric / prin noaptea geroasă. / Pământul / era laminat cu gheaţă / şi-n interiorul casei / oamenii dormeau. / Împărţind respiraţia. / Împărţind căldura. / Mărae”, iar Mariana Gurza prin poezia Ctitorie, face trimitere la legenda Meşterului Manole, la mitul jertfei pentru creaţie, sacrificiu construirii unui sfânt lăcaş al Domnului la Curtea de Argeş: Iubitul meu, tu eşti o temelie / a mănăstirii noii ere, / eu mă simt ca Ana lui Manole / jertfindu-ţi / toate dorurile mele. / De mă vei striga în noapte / prin clopot eu îţi voi răspunde / şi fiecare clinchet e o şoaptă, / lumini te vor cuprinde. / Voi sta de veghe la poarta ta; / din înălţimi te voi urmări, / îţi voi apăra cetatea /te voi feri de amăgiri. / Din când în când aş vrea / să-ngenunchezi pe lespezile albe / să-ţi laşi şi tu iubirea / în zidurile sacre”. Biserica, mănăstirea şi măraea sunt rădăcinile profunde ale celor două popoare, pilonul pe care se sprijină viaţa cu toate ale ei, identitatea şi continuitatea.

O pată de culoare în această carte sunt poemele nipone ale Vasilicăi Grigoraş. După ştiinţa mea, câteva dintre ele sunt inspirate din călătoria ei de trei luni în Noua Zeelandă: „valuri spre ţărm – / tot mai mult luna plină / de scoici goale” ; „plasă de năvod – soare adus la lumină-n / urechea mării” ; „moment de răgaz – ascultând în tăcere / povestea mării”. Momente de răgaz şi pentru noi, citind poemele acestui cărţi.

Prin acest volum, aş putea spune că şi de această dată, Valentina Teclici a transformat imposibilul în posibil. Mi-a plăcut în mod deosebit poezia  sa De la imposibil la posibil, şi-i apreciez adevărata valoare literară: E imposibil să zbor cu tine, ai şoptit. / Doreşti prea mult albastru, / Mult prea intens şi prea departe, / Şi nu pot prinde luna de pe cer / Ca mânzul, de căpăstru. / Inimile noastre locuiesc / În emisfere separate. / Eşti prea învăluită în mister. / Orice-i posibil, am şoptit / Primind ecou din patru zări. / Zburând pe-un mânz albastru, / Am plantat un fir de nufăr în deşert. / Nisipul roşu, pârguit de aşteptări, / A lăcrimat adânc şi-a ferecat / Eternitatea în găoacea unei oaze. / Ca o candelă, nufărul alb, / Prin desferecate raze / Luminează potecile inimii / De la imposibil la posibil. / Sus, pe cer, în albastru căpăstru, / Luna, nebunatic mânz, dansează”.

Cartea se încheie cu o pagină de „Mulţumiri” adresate celor care au contribuit prin munca lor la apariţia acestui volum bilingv. Aduc laude binemeritate poetei, deja consacrate în România şi, cu siguranţă  apreciată şi în ţara adoptivă, Valentina Teclici pentru migala şi dăruirea în  realizarea, prin această carte, a unei legături de excepţie între România şi îndepărtata Noua Zeelandă, adevărate PODURI LIRICE, dar şi de suflet. 

Gligor Hașa: Peștera cu catedră

0
0

Înainte de a fi autor de proză scurtă, Mihai Petre e filolog și rafinat stilist, format ca profesor și doctor în toponimia urbană de către eminenta școală universitară clujeană. Așa se face că lecturarea cărții, unicăși atipică prin problematică, oferă plăcerea contactului cu lucrul bine și frumos făcut.

Cochetând ocazional cu beletristica, Mihai Petre debutează târziu cu acest volum de schițe, anecdote și povestiri, strânse sub titlul metaforic Cretă color. Volumul se deschide cu schița Ascrie, scriere..., un fel de prefațare conotativă, în care se simte omul de catedră, exigent cu exprimarea, captat de jocul cuvintelor, într-o lume și întrun timp al semidocților.

Schița care dă tonul și măsura talentului este brodată pe un subiect fad: ocuparea timpului liber de către o categorie de intelectuali, profesori condamnați la plictis într-un oraș industrial, de la capăt de linie ferată. În intriga destul de firavă se regăsește și autorul, personaj supus de bunăvoie unui ritual al botezului necesar și obligatoriu pentru a

deveni membru al unui pseudoclub, alcătuit în de-a treacă vremea de profesori de sport, desen și muzică. El este un bildinguin personaj, deștept și vizionar, descinzând dintr-o lume aparte întruna a tipicurilor, conformismului și platitudinii. Dialogurile sprințare dau farmec prozelor cu tentă de reportaje despre realități și întâmplări mărunte, însă de pomină. Lumea evocatăși minuțios clicată este aceea a cancelariilor care găzduiesc o lume părelnic cunoscută, oarecum eseniană. Aceasta interferează cu cea din afară prin inspectorii și activiștii ale căror situări și deprinderi îi sunt foarte cunoscute autorului. Majoritatea prozelor se situează la nivelul de sus al realizării artistice, de reținut fiind Muma-Pădurii, Păsărica, Paganel și Inspector la minorități. Câteva, dar puține, nu-și găsesc locul, fiind simple reportaje, adnotații, procese-verbale, precum O audiență, Ancheta și Lecțiide... engleză. Schița Botezul profesional cultivă ambiguitatea. Eroii sunt simulacre de personaje tipice, ușor caricate, prefigurând Irinele și Magdalenele care se înmulțesc pe DN7. Spre regretul cititorului, inițierea nu este dusă până la capăt, autorul preferând pudismul și viziunea ușor sacrală asupra femeii dotate care eșuează social și familial. Din strălucită

________________________________

studentăîn București, ajunge chelneriță de salon frecventat de boși, cu prozelite ca Magdalena și Carmelita. Cadarca de

Miniș viază clubul de la Rusca sau pe cel de la Groapăîntr-un fel de prea lumească Cină de Taină. Membrii clubului au nume diminutivate, așa cum e și viața personajelor care le poartă: Biță, Culițăși Nelu, bine conturați ca personaje. Toți îți creează impresia că i-ai cunoscut și căți-au fost ortaci de agape. Viața lor e una liniară, specifică omului de cancelarie și insului – intelectual – pierdut într-un orășel industrial aflat la capăt de lume. Schița Clasicii marxism-leninismului debutează simplu, asemnea unei compuneri școlare sau unui reportaj jurnalistic. Vizita tov.-ului de la CC, un soi de Leu-Paraleu tulbură organele orașului. Inspecțiile lui sunt așteptate cu groază. Noroc cu școlile bune, care au

biblioteci pe rafturile cărora cărțile ascund sticle cu țuică brendată, de prune albe de Fintoag, sau de cireșe amare. Din satrap, tov.-ul devine om, căci țuica face minuni. Clasicii marxism-leninismului este caricatura hiperbolizată a

taifunului care, din când în când, se abate asupra cancelariilor școlare, provocând șirul de dezastre pe care le-a suportat și le mai suportă, fie și mascat, învățământul românesc după 1989. Olimpiadă la Botoșani e o povestire bine construită, numai că nu prea are nerv, părând a fi un proces-verbal al sentimentelor mimate de un fante de Galați. Proza e salvatăînsă de secvența dialogatăîn grai oltenesc și bihorean, dar și de schița de portret al Dianei, eroina de cretă albă a olimpiadei. În atmosfera specifică sălii profesorale se încadreazăși proza Opălărie... făcătoare de minuni, ușor de încadrat, ca specie literară, în familia reportajului. Lipsa intrigii e salvată de acuratețea exprimării și, la acest capitol, autorul realizează adevărate recorduri. În Paganel frazează pe o idee în trei-patru pagini, cu treceri de la introspecție la inversiuni sintactice, cu alternanțe ale modurilor și timpurilor verbale, ori cu treceri de la persoana I, persoana sincerității, la persoana a II-a sau a III-a, amintind de performanțe moromețiene. O adevărată performanță stilistică se reține la capitolul semnelor de punctuație, semnalând modul în care sunt folosite punctele de suspensie. Cancelaria și inspectoratul, ca instituții școlare, formeazăși impun un personaj- arhetipal: dascălul vânător de funcții, sumum al tuturor metehnelor și răul tuturor relelor, pupincurist și oportunist și, fără coloană vertebrală, predispus la compromisuri! Nu doar pe alocuri vocea auctorială a unui profesor-model devine acidrechizitorie și salvează lipsa intrigii prin atmosfera surprinsăși redată cu talent. Schița Muma-Pădurii se citește cu o reală plăcere și folos, mai cu seamă de cei ce alcătuiesc breasla. Autorul acestei cronici, fiind vreme de 55 de ani dascăl pe toate treptele și la toate nivelele, semnatar a peste 40 de cărți, inclusiv didactice, afirmă căMuma-Pădurii este una din cele mai reușite proze ce alcătuiesc volumul. Ca și Inspector la minorități, Păsărica

și Paganel, are intrigăși poantă din categoria anecdotelor. În Urmările unei greve, umorul e șarjat pâna la granița cu idioțenia care provoacă mila, vizavi de sindicat, o instituție hilarăși tot atât de necesară ca un apendice. O scurtăședință de sindicat, ținutăîn pauza mare, evidențiază cu mijloace caragialiene, relele ce cancereazăînvățământul românesc de 26 de ani. Umorului de situație i se adaugă cel de limbaj și de nume, componente ale celui de moravuri, detectabil la al doilea nivel de lectură. Întâmplările vesele și pline de umor ascund dimensiunea tragică a unei lumi care se vrea superioară... Cartea este una atipicăîn peisajul prozei scurte românești de astăzi. Ea zugrăvește o lume puțin sau deloc – dupăștiința noastră– cercetatăși sondată cu spirit critic. Caracterul conotativ al exprimării îi sporește farmecul. Și din perspectivă stilistică, volumul este o reușită, amintindu-ne de prozatori precum Paul Georgescu,Gabriel Gafița, Eugen Uricariu, Mircea Nedelciu ș.a.

Eugen Evu: Judecata de amu

0
0
Lui badea Doru
Are loc repetiția generală
A judecății de apoi
de dinaintea cele de dinapoi
aporpa toate-s la noi
sub trompa lui Trump and igor dodon
râd Catfangioglu and caraion
papacoclu și tesla și kafka
(caragiali cu șapca)
Pe orbitele joase ale precesiunii
Rușii and hunii
Cu bulgarii cumanii tătarii
Ugro finicii cu  avatarii
și așa mai aproape-n departe
prin arme  prin charme prin arte
listalui Chindler de-amu
nu e pe nixciun goagăl youuuu
speranța e că valutele dracului
vro ajunge la fundul saculu
            prin trilul de-o mierlă
al pitpalacului dinsus de-o gherlă
Sorcova vesela sorcova
Necum fiat SUA nici moscova!

Nicholas DIMA: Declaratie de Solidaritate si Incurajare

0
0

Romanian – American Forum

5150 Leesburg Pike, Alexandria, VA 22302-1030

Declaratie de Solidaritate si Incurajare

            Stimati compatrioti, Forumul Romano-American format din persoane responsabile si active in efortul de promovare a intereselor tarii si de apropiere intre Statele Unite si Romania, va transmite acest mesaj de Solidaritate.

            Suntem alaturi de voi in aceste zile de proteste impotriva intentiei guvernantilor de a-si gratia actele de coruptie si faradelegile comise. Romania nu se poate reface fara un adanc proces de purificare. Este dreptul si datoria noastra sa cerem aceasta prin proteste si manifestatii de strada.

Pentru refacerea morala, economica si politica a Romaniei:

*Trebue trasi la raspundere toti cei care au furat si devalidat tara,

*Trebue deferiti justitiei toti cei care au distrus industria pentru a-si umple buzunarele proprii lasand pe drumuri milioane de oameni si fortand tineretul sa plece in strainatate, si

*Trebue supusi Tribunalului Poporului toti netrebnicii care de 27 de ani ignora Basarabia si neglijeaza tendintele iredentiste ale Maghiarilor!

            Daca nu actionam acum impotriva neomeniei care guverneaza Romania, maine ne vom trezi nu numai fara o economie nationala, fara industrie si cu o agricultura abandonata, dar vom putea ramane si fara tara pe care inca o avem. Guvernantii vor vinde nu numai pamanturile tarii, dar vor abandona si provinciile din vest sa se mentina la putere si sa-si apere avutiile obtinute pe cai ilicite.

            Suntem alaturi de protestele voastre. Asa sa ne ajute Cel de sus.

In numele Forumului: Profesor Doctor Nicholas Dima, Inginer Valentin Tepordei, Neculai Popa, fost detinut politic timp de 14 ani.

Elena BUICĂ: PUTEREA MAGICĂ A GÂNDULUI

0
0

 

MOTTO:

“Omul este produsul gândurilor lui;

el devine ceea ce gândeşte.”

                                                                                                            (Mahatma Gandhi)

Păşind în cea de a 85-a “primăvară” a vieţii mele, presupunând că cineva m-ar întreba ce cred că stă la temelia vieţii noastre, acum ştiu că aş avea indubitabil următorul răspuns: ca scop – evoluţia spirituală, şi ca armă – forţa gândului.

Starea de spirit este izvorul ce deschide drumul spre nobleţea sentimentelor, spre lumină, cultură, civilizaţie, iar puterea gândului ne ajută să ne construim pe noi înşine şi să devenim ceea ce dorim. Se ştie că un gând este o formă de energie pe care nu o vedem, dar care produce rezultate concrete.

Puterea gândului face parte din marile taine ale Universului şi lucrează împreună cu acesta. Asta înseamnă că noi suntem o manifestare a minţii Universale. Gândurile călătoresc în Univers cu viteză mai mare decât cea a luminii, călătoresc instantaneu şi nu cunosc oprelişti decât cele impuse de noi.

Fiecare individ are propria lui lume de gânduri, pozitive sau negative, în diferite proporţii pe care le emite în Univers. Ele sunt atrase de alte gânduri asemănătoare cu care se întâlnesc, se cuplează, se întăresc, apoi se întorc de unde au plecat şi lucrează în favoarea sau în defavoarea individului.

Starea de bine (şansa), sau de rău (ghinionul), este dată de felul gândurilor noastre. Ura, înşelăciunea, dispreţul, invidia sunt gânduri încărcate de energie negativă care pot deveni forţe de temut, precum terorismul, criminalitatea. Mai mult încă, propriile gânduri negative se întorc împotriva noastră ca un bumerang şi ne distrug părţile luminoase şi eficienţa eforturilor pe termen lung, creează starea de nemulţumire, de neîncredere, reduc vitalitatea, vigoarea, armonia, otrăvesc viaţa. Ele dau naştere stărilor de nervozitate, de depresie. Lor se datorează chipul întunecat, vocea răstită sau batjocoritoare. Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. Gândurile pozitive dau oamenilor optimism, încredere în ei asigurându-le succese. Optimiştii sunt oameni luminoşi care îţi zâmbesc, sunt gata să ierte, să înţeleagă şi să ajute semenii. Gândul bun susţine atitudinea pozitivă, dezvoltă personalitatea, asigura o sănătate iradiantă, schimbă destinul, creează mediul înconjurător prielnic, vindecă bolile, transformă mentalităţile, poate face minuni.

Gândul nu are formă vizibilă, dar prin puterea lui formează lumea vizibilă. Cele mai multe gânduri ne vin în minte în mod inconştient. Ele provin din subconştient şi doar o mică parte a gândurilor sunt produsul intelectului conştient şi influenţează viaţa zi de zi determinând ceea ce urmează să faci. Pe această temă, păstrez în minte o lecţie de viaţă din tinereţe, care m-a ajutat de-a lungul anilor, când m-am aflat în impas.

O întâmplare nefericită mă zvârlise sufleteşte în fundul unui hău de unde nu mai puteam zări scăparea, deşi construcţia mea a fost întotdeauna robustă, optimistă, solară. Mă lăsasem pradă deznădejdei. Asemenea unui animal lovit între coarne, ca paralizată, m-am prăbuşit într-un fotoliu. După un timp, mintea a început să se liniştească şi am simţit că mă ridic din fotoliu aproape automat, ca împinsă de o forţă  nevăzută. M-am îndreptat spre locul unde se află discul cu înregistrarea cântecului din filmul “Zorba Grecul”. Ascultându-l, picioarele au pornit singure într-un dans din ce în ce mai dinamic, corpul s-a încărcat de energie pozitivă, şi mai apoi m-am auzit spunând cu deplină convingere: voi învinge! Şi aşa a fost.

Acea lecţie învăţată pe cont propriu mi-a dat convingerea că lumea nu este altceva decât materializarea gândurilor. Atunci am învăţat că gândurile sunt vii ca şi oamenii, că ele pot crea frumosul, optimismul şi fericirea, sau dimpotrivă, agonia şi suferinţa şi că depinde de noi ce alegem. Eu am ales pentru restul vieţii strădania de a atinge acel prag ce îmi poate oferi puterea de a dărui gânduri bune, de a zâmbi vieţii şi de a îmbunătăţi viaţa celor din jurul meu, prin gânduri pozitive, optimiste, mai ales că munca mea a fost aceea a formării caracterelor mlădiţelor şcolare, iar acum, în anii senectuţii, prin scrieri, transmiterea gândurilor pozitive, de încredere în propriile noastre puteri.

De atunci n-am mai scăpat din vedere că trebuie să-mi  repliez forţa gândului, indiferent de natura factorilor externi cu care mă confrunt, deplin convinsă că numai în mine stă puterea de a hotărî care-mi este calea de salvare.

Acel moment de atunci, devenit pentru mine unul de referinţă, m-a ajutat de-a lungul vieţii şi chiar la senectute, la câte un impas mai mare, ascult melodia lui “Zorba Grecul”, chiar dacă acum picioarele se mişcă doar pe sub masă. Mă bucur că simt benefic schimbarea dispoziţiei lăuntrice aduse de gândurile pozitive, aşa cum îmi este firea mea, cea de om optimist care refuză abandonul. Mulţumesc cu mai multă înţelepciune acelei Energii Universale, fiindcă m-a înzestrat cu această urzeala a firii şi lucrează pentru mine potrivindu-mi în mod cumpănit balanţa vieţii. Pentru că viaţa noastră nu e nici o dramă, dar nici un poem, trebuie să privim lucrurile în bună cumpănire. Mulţumesc că pot să acţionez în direcţia visurilor şi dorinţelor inimii mele şi că pot să fiu plină de încredere în viaţă!

Ianuarie 2017

Anca Sârghie: O VEDETĂ A SCENEI DE TEATRU, Dorina Stanca

0
0

   Trăind la Cluj în același apartament din Piața Mihai Viteazul nr.6 , care mai poartă inscripția “Radu Stanca, regizor”, Dorina Stanca a împlinit în 27 noiembrie 2015 vârsta puținilor privilegiați ai soartei, care izbutesc să atingă  88 de ani. Am promis să-i fac o vizită specială, spre a marca această aniversare, așa că spre emoția mea, pe când intram, am observat sticla cu șampanie fină și paharele care ne așteptau, actrița dovedind că s-a pregătit nu numai sufletește, cum adesea îmi mărturisea că are nevoie de mult timp, ci și în cel mai mic detaliu organizatoric. Darul meu s-a compus din 10 afișe ale spectacolelor de altădată, în care ea jucase la Teatrul de Stat din Sibiu, alături de poze și caiete –program, cu care eu doresc să sporesc numărul exponatelor viitorului muzeu, care va fi organizat în apartamentul ei, unde ea veghease, ca o preoteasă într-un templu, întreaga ei viață, ostenind să sporească numărul edițiilor operei lui Radu Stanca. Nu, despre ea nu accepta să  mărturisească nimic, deși  pozele din arhiva familiei trădau  splendida evoluție a ei ca actriță a scenei de teatru din Cluj, pe care s-a întors, după ce a strălucit timp de un deceniu, respectiv între 1951-1961, la teatrul  sibian care astăzi, nu întâmplător, poartă numele soțului ei.

-D/orina/ S/tanca/: Mă întrebi de ce nu accept să povestesc nimic despre mine? Nu am putut să mă gândesc la succesele mele scenice, pentru că viața mea nu a lăsat loc la așa ceva. După moartea lui Radu și imediat apoi a fiului nostru Barbu, durerea mea era atât de copleșitoare, încât singura soluție mi s-a părut sinuciderea, pentru că nu mai găseam nicio rațiune de a continua viața fără ei. Nu știu dacă mă poți înțelege.  Într-un rând, am chiar trecut la fapte, dar am fost salvată de un vecin, care auzise spărgându-se geamul de la baia mea, unde încercam să-mi iau viața.

-A/nca/ S/îrghie/:  Eu știu că familia Stanca, de la preotul Sebastian și continuând cu fiii și nepoții lui, este de credință ortodoxă adevărată. Religia ortodoxă explică faptul că cel ce se sinucide niciodată nu se va mai întâlni în lumea de apoi cu cei dragi lui. Nu ați conștientizat cât de greșită a fost o asemenea alegere?

-D. S.: Tocmai de aceea, mi-am stabilit o anume formă de penitență în care toate gândurile și proiectele mele de viață se întorceau spre cei dragi ai mei muriți, nelăsând loc pentru succesele mele scenice de altădată, care nu au fost nici puține, nici lipsite de valoare. Vedeți pentru ce doresc ca muzeul de aici să poarte numele lui Radu Stanca. Dar condiția mea fizică s-a deteriorat grav, după atacul cerebral din 2003, apoi după suferința provocată de afecțiunea brațelor, a genunchilor. Vezi bine ce greu mai cobor din pat în ultimul timp. Dumneata care mă vizitezi din anii 1975-80, când pregăteai doctoratul cu primul studiu monografic  dedicat lui Radu Stanca și eu ți-am pus la dispoziție atâtea documente din arhiva familiei,  îți amintești  cum eram eu pe atunci.

-A.S.:  Da, nici pe atunci nu părea că faceți loc amintirilor despre propria carieră actoricească. Le refuzați pur și simplu, în mod sistematic. În schimb, vă păstrez în minte așezată între pernele acestui pat în care vă regăsesc și acum, dar având în față mașina de scris, la care multiplicați cu toată râvna filă cu filă, opera soțului dumneavoastră, căci multe poezii și întreaga operă dramaturgică a lui Radu Stanca rămăseseră nepublicate la moartea lui. De aceea, nu este o exagerare să considerăm astăzi că tot ce a apărut până în prezent, este direct și indirect rodul strădaniilor dumneavoastră, pentru că neobosit ați oferit arhiva Stanca cercetătorilor creației lui. Cum a fost începutul carierei de actriță a Dorinei Ghibu la Cluj?

-D.S.: Eram solicitată de mulți regizori. La un moment dat, în fața Teatrului de Stat din Cluj figurau trei afișe și în toate apăream și eu. În Othello era unul dintre roluri, anume Emilia, care devenise la fel de proeminent ca și Desdemona. O afirma Marietta Sadova, nu eu.

-A.S.: Era spectacolul pus în scenă la Cluj de Marietta Sadova, cu decorurile lui Liviu Ciulei, iar traducerea din engleză a textului tragediei shakespeariene o făcuse Florian Nicolau. Pe Desdemona o interpreta actrița Emilia Hodiș Croitoru. Surpriza mea aniversară de astăzi este cadoul cu cele 10 afișe: Hangița, cu premiera din 24 nov. 1953, Mireasa desculță din stagiunea 1951-52 la care Radu avea ca asistent pe Ion Hândoreanu, (1m/.75m), Cetatea de foc, 1951-52, ca a 4-a premieră, Lupii, cu spectacolul din 29 ianuarie 1953, asistent de regie acelaşi Ion Hândoreanu, Citadela sfărâmată, Suflete tari, alături de un tandem cu Viața începe din nou  6-8 dec. 1952 și Hangița, 9-10 dec 1952.  Priviţi afişul la piesa Trei surori,  29 octombrie1953,pe textul lui A.Cehov, ca a șasea premieră Gaiţele din stagiunea  1955-1956, ca al 200-lea spectacol, în 3 martie 1956, unde se menţionează că  Dorina Stanca interpreta rolul Vandei. Iată şi Împărătița lui Michidon, din stagiunea 1955-56, pe textul Ioanei Postelnicu. În goana superficialităţii zilelor noastre, sunt unii care au luat doctoratul pe teme din Radu Stanca şi în cărţile lor scriu Împărăţia lui Machidonîn loc de “împărătiţa”. Să-i mai întrebi dacă au citit piesa?   

-D.S.: În  rolul iubitei lui Chopin, George Sand, țin minte că aveam un păr roșu. Cu Marietta Sadova  ca regizoare în 1948 am avut un mare succes în spectacolul Cei din urmă, pe textul lui Maxim Gorki, în traducerea Emmei Beniuc, spectacol cu care am luat un mare premiu, care nu mai țin minte cum se intitula. Vezi dumneata că memoria mea a suferit după atacul cerebral din 2003. Nu-mi mai amintesc titlul. În orice caz, încă nu se instituise Premiul de Stat și numele lui era altul. Jucam rolul Verei, iar personajul  Alexandru era interpretat de Dominic  Stanca, despre care pe atunci nu bănuiam că îmi va deveni  cât de curând văr prin căsătoria cu Radu Stanca. Adevărul este că aveam talent și eram foarte solicitată de mulți regizori. Am jucat rolul principal în Liubov Iarovaia, în tandem cu Florica Pop.

-A.S.:  Da, Liubov Iarovaia este piesa lui Konstantin Andreevici Treniov, tradusă în limba română de Radu Donici. Regizorul spectacolului la Cluj era Panait Victor Cottescu. Premiera a avut loc în noiembrie 1949. Mahora era interpretată de Olimpia Arghir, iar Dominic  Stanca juca în rolul lui Grigore, el fiind foarte solicitat ca actor, de asemenea .Nu veți putea crede că zilele trecute vorbind cu Dorli Blaga despre imaginea divei care erați în tinerețe, stimată doamnă Doti,  mi-a confirmat adevărul că erați foarte aplaudată și adorată de mulți bărbați. Așa își amintește de dumneata.

-D.S.: Am realizat în 1948 rolul Lidia în Viața din citadelă de August Jacobson, text tradus de Horia Deleanu. În  creația scenic  Domnul Director General de Alexandru Șahighian regizorul Ion Dinescu m-a ales pentru rolul Doamna Cristodorescu, iar Otto Rappaport mi-a dat rolul Tretaieva, împărțit cu Maria Comșa în piesa Burghezii de Maxim Gorki, spectacol care a avut premiera la teatrul clujean în primăvara anului 1950. Am jucat pe Calughina în spectacolul Cui i se supune vremea de Lev Seinin Tur, în regia lui Otto Rappaport.

-A.S.: Ceea ce țin să observ este faptul că la Cluj erați distribuită în roluri diverse de mai mulți regizori, adică de Ion Dinescu, Panait Victor Cottescu, Otto Rappaport, chiar de Marietta Sadova și alții, în timp ce o actriță ca Liana Simionescu, care jucase, cum îmi amintesc, rolul Ziței în O noapte furtunoasă, părăsea Clujul, pentru că nu era deloc mulțumită de prea inconsistenta ei activitate scenică, ea stabilindu-se la Teatrul din Turda. Iată de ce vă întreb  cum se explică mutarea actriței Dorina Ghibu în plină glorie actoricească de la Teatrul Național din Cluj, unde era titulară, la Sibiu?

-D.S.:  Nu era vorba de vreun calcul practic al unei actrițe care se apropia din interes de un regizor. Nu!  Era o iubire care m-a copleșit și care ne-a legat până la sfârșitul vieții. De fapt, Radu Stanca a auzit de succesul meu scenic înainte de a mă fi cunoscut direct jucând.

-A.S.:  O cronică de spectacol semnată în „Contemporanul” de criticul Simion Alterescu  evidenția  în turneul la București al Teatrului Național din Cluj interpretarea dumneavoastră în rolul Emiliei din Othelloși în cel al Oliei din piesa sovietică Cei din urmă, despre care tocmai am vorbit. Dar cum a reușit Radu Stanca să vă cucerească?

-D.S.: Când am poposit la Sibiu în turneu, Radu m-a făcut să iubesc orașul acela cu farmecul său istoric. M-a plimbat pe sub bolţile stradelor şi pieţelor, pe scările Fingerling, prin piațetele cetății, pe sub ziduri masive de burg. M-a oprit în biserici să ascult concerte de orgă, m-a urcat în saloanele din Palatul Brukenthal, astfel că ceea ce am descoperit alături de el nu avea echivalent la Cluj sau în vreun alt oraș. Eram vrăjită de el, care mă socotea în scrisorile trimise mai apoi “anima” lui. Eram încântată de Sibiu, de el, de tot...

-A.S.: Nu numai pe dumneavoastră v-a fermecat cu frumusețea orașului Sibiu, ci și pe prietenii lui cerchiști în anii studenției. O mărturisea Ovidiu Cotruș, care considera că o plimbare cu Radu Stanca prin cetate “echivalează cu o inițiere”. Din anii studenției, el împreună cu Ion Negoițescu, chiar dacă era vreme grea de război, colinda noaptea parcurile, intrând în turnuri vechi, parcurgând stradelele ce “mă urcă și coboară”, cum sună poezia  sa, pregătiți să dea ochi cu mortul care “ se plimbă prin cetate”, cum avea să fantazeze în versuri,  mai apoi. Pentru cel venit din Cluj, desigur că Sibiul oferă o cu totul altă atmosferă, de o vrajă medievală nestricată. Ce v-a mai atras atenția la poetul și omul de teatru care era Radu Stanca?

-D.S.:  Desigur că m-a impresionat felul cum îmi vorbea și îmi scria, dovedindu-mi ce sens împlinitor dădea  iubirii lui pentru mine, dar bineînțeles că erau și alți bărbați care mă adorau pe atunci. Până la urmă, am făcut alegerea pe care o dorea și el. Ne-am căsătorit în 1951, când m-am și mutat cu postul de actriță la Teatrul de Stat din Sibiu.

-A.S.: Este adevărat că atunci când v-ați îndrăgostit și, desigur, ați decis să-l acceptați ca soț pe Radu, ați venit pe bicicletă de la Cluj la Sibiu? Îmi amintesc că actorul Avram Besoiu povestea că el se afla în curtea Teatrului și a asistat la scena aceea uluitoare…

-D.S.: Eu eram deja  căsătorită cu Radu din 9 iunie 1951 și prin august m-am decis să-i fac o surpriză. Eram în Cluj și trebuia să semnez un act important pentru situația mea, așa că în loc să plec de dimineață, cum proiectasem eu în speranța că până seara voi ajunge la soțul meu, am pornit după ora 12.00 pe bicicletă de la Cluj spre Sibiu. O distanță de 180 km nu putea fi parcursă într-o singură jumătate de zi. Era exclus. De aceea, m-am văzut nevoită să poposesc noaptea la Răhău, în satul tatălui meu, unde am ajuns pe la ora 21.00. A doua zi am mai făcut vreo 50 km pe bicicletă de la Răhău până la Sibiu. Sunt sigură că dacă aș fi plecat dis de dimineață, cum proiectasem eu, eram lângă Radu în aceeași seară. Vezi ce poate face iubirea? Și tinerețea! Noi suntem tineri, mult timp tineri, până la un moment dat, când constatăm cât de mult am îmbătrânit. În momentele acelea eram preocupați cu mutarea mobilei mele de la Cluj la Sibiu. Desigur că am lăsat bicicleta la Sibiu și am revenit la Cluj cu avionul, în doar o jumătate de oră, nu o zi și jumătate cum parcursesem eu drumul pe bicicletă.

A.S.: Despre această escapadă, așezată sub sigiliul triumfului dragostei, i-a povestit Radu celui mai bun prieten, Ion Negoițescu, care ar fi trebuit să vă însoțească în acest periplu ciclistic, dar n-a făcut-o, spre regretul lui Radu. Este o întâmplare extraordinară, chiar incredibilă pentru mine astăzi, reluată de soțul dumneavoastră într-o scrisoare din 27 august 1951: ”În săptămâna ce a trecut am fost fericit, căci am avut-o din nou pe Doti lângă mine. A venit, cum știi, ca o amazoană medievală la mine, și apariția sa a luminat împrejurul meu tot. (s.n.) De cum e lângă mine, totul primește o aură cerească și exult. Acum, iarăși singur, cu nervii încordați de așteptare, fără entuziasmul muncii-numai cu dorul de ea, mereu cu dorul de ea: să fie lângă mine, aproape, să fie aici ca să pot fi și eu.“ Evident Negoițescu participase la nuntă, căci în același Roman epistolar, din care tocmai am citat, apare următoarea apreciere de sinteză, formulată în 17 iunie 1951, adică în prima lui epistolă de după evenimentul matrimonial: ”Mi-am adus aminte de figura ta ireală din zilele nunții și mi-am reconfirmat că dragostea ta e de-a dreptul  înspăimântătoare. Văzându-te că iubești atât de mult, mi-e de-a dreptul teamă de tine: o teamă magică: știindu-te posedat de un demon teribil, care consumă și reaprinde fără încetare. Tu ești în marele foc al vieții tale…inima ta e crucificată.“ Erați așteptată cu ardoare la Sibiu ca femeie a unicei iubiri adevărate a lui Radu și nu mai puțin ca actriță, sosită cu trena succeselor de la Cluj. Care a fost primul rol jucat pe scena teatrului la Sibiu?

-D.S.: Cel dintâi rol a fost Mirandolina, rolul principal din Hangița lui Goldoni, în regia lui Radu Stanca, cu scenografia Olgăi Muțiu. Primele reprezentații au fost la Tălmaciu, și alte comune din jurul orașului.  Au urmat  apoi vreo 10 reprezentații la Sibiu, cu un succes enorm. Apoi alte spectacole.

-A.S.:  Pe scenă vă adoram. De aceea, vă admiram de câte ori se întâmpla să vă vedem pe stradă. Dar cine  nu era încântat să vă vadă? Foarte curând, aţi devenit o primadonă pentru sibienii acelui timp. Erați elegantă. Aveați o siluetă impecabilă și un păr negru care se revărsa pe umeri. Când v-aţi schimbat culoarea părului? De ce ați devenit blondă la un moment dat?

-D.S.:  Îmi amintesc perfect când pentru rolul Monei din Steaua fără nume de Mihai Sebastian, am decis să-mi schimb culoarea părului, pentru că îl jucasem în prima versiune având părul negru ca pana corbului, iar la reluarea spectacolului după doi ani vroiam să fiu diferită. Era prin 1956, când veneam de la coafor spre casă și mă speria gândul că băiețelul meu Barbu ar putea să se sperie văzându-și mama cu o altă culoare a părului. Nu a fost așa. El nu a avut nicio reacție, ca dovadă că pentru un copil nu contează un asemenea amănunt, căci mama este mamă, indiferent de culoarea părului.

A.S.: Deși mă tem să nu vă obosesc cu asemenea întrebări, stimată Doti Stanca, imediat după Hangița, de care alte spectacole vă aduceți aminte acum?

-D.S.:  O altă premieră a fost Viața începe din nou de scriitorul sovietic V. Subco, spectacol în care jucam rolul unei cântărețe de local cu misiune de spioană. Orașul s-a umplut cu afișe și imagini cu mine dansând într-o rochie șic, cu crăpătură laterală. Acțiunea se petrecea după Al Doilea Război Mondial și în local apăreau și niște ofițeri sovietici. Este tot ce mai știu din el. (Spunând aceste cuvinte, am văzut-o pe Doti Stanca făcând un efort spre a coborî din pat cu grijă și deschizând un sertar unde erau plicuri cu poze de diferite mărimi, cele mai multe îndoite la margini, poze alb-negru din vremea aceea. Mi-a scos cu gesturi sigure câteva imagini cu ea superb de tânără, dansând cu partenerul  din acel spectacol în poziţii ușor senzuale, ținuta ei vestimentară subliniind linia unui corp ideal.)

-A.S.: Privindu-vă, îmi dau seama că așa erați pe când noi, elevele de liceu, vă admiram, pline de visuri, căci erați o întruchipare a frumuseții aduse la cote absolute. Suplă, înaltă, cu o înfățișare caldă și cu părul acela revărsat, care vă sublinia misterul, erați o întruchipare a ceea ce înțelegea Goethe afirmând că “etern-femininul te-nalță-n tării. “ Ce alte roluri au urmat?

-D.S.: Am jucat și în spectacolul Trei surori de A.P. Cehov, alături de actori talentaţi ca Maud Mary, Vasile Brezeanu, Ion Besoiu, Nicu Niculesc u. Spectacolele erau bine structurate și succesul ne bucura pe toți. După nașterea fiului nostru Barbu în 1954, am jucat  nu numai pe Mona din Steaua fără nume, ci și pe Irina din  Citadela sfărâmată a lui Horia Lovinescu, în regia lui Radu Stanca. Apoi am jucat rolul Mariei Stuart, în piesa lui Fr. Schiller, pe care a tradus-o chiar Radu din limba germană în română.

-A.S.:  Ce vă amintiți de travaliul acelei traduceri? Știu că spectacolul Maria Stuart a avut o montare grea și a atins un record al repetițiilor, parcă 56 la număr. Un frumos succes l-a repurtat Radu Stanca și atunci când a pus în scenă prima piesă a lui George Bernard Shaw, Casa inimilor sfărâmate. Ce amintiri vă leagă de acel moment?

-D.S.: Să înţelegi, te rog, că pentru mine este un efort enorm să-mi amintesc de spectacolele de atunci. Este prea obositor la vârsta mea să reconstitui anumite detalii.

-A.S.: Sincer, eu sunt uimită de câte date şi nume exacte puteţi să-mi spuneţi. Nu intenţionez să vă obosesc şi nici nu cer amănunte, ci numai ceea ce vă vine firesc în memorie. Nu doresc să faceţi un efort, ci doar brain storming… Acum, pentru că v-am dăruit afișul cu spectacolul  din deschiderea stagiunii  1958-59 cu  Suflete tari, pe textul lui Camil Petrescu șiîn regia lui Radu Stanca, care l-a pus în scenă la Sibiu, spuneți-mi ce amintiri vă leagă de acest moment artistic?

-D.S.:  Eu interpretam rolul Ioanei Boiu și intram în scenă cu un câine mare. Am avut parteneri actori buni și spectacolul s-a bucurat de un mare succes, ca tot ce punea în scenă Radu. Am avut un turneu de o lună prin țară cu Suflete tari. A venit cu noi și câinele acela imens, pentru care a fost angajat un om, care să-i poarte de grijă și la tren era un vagon special pentru câine. Dar eu lipseam prea mult de acasă, unde îmi lăsasem băiatul, pe Barbu, cu mama mea. Ce crezi? Într-o zi ei, bunica și nepoțelul  au ieșit la plimbare prin centrul Sibiului și s-au întâlnit cu Nicu Albani, directorul Teatrului de Stat pe atunci.  Barbu a dedus că dacă acela este directorul, înseamnă că el este de vină pentru absența mamei lui de acasă, în turneul acela ce cuprinsese întreaga țară. Așa că l-a apostrofat, cerându-i să dea voie grabnic mamei lui să se întoarcă la Sibiu, pentru că el nu mai poate sta fără ea. Îţi dai seama ce scenă a fost aceea?

-A.S.: Aveți în mine pe unul dintre spectatorii tineri de atunci. Cred că am văzut de mai multe ori acel spectacol, care mi-a rămas foarte puternic imprimat în gând. Vă văd suplă, înaltă, cu părul bogat revărstat pe spate și plină de mister. Graseiați cuvintele, ceea ce pentru un actor putea să fie o deficiență majoră. Dar dumneavoastră  ați avut harul de a transforma deficiența aceasta de pronunție într-o calitate, care sporea farmecul personal.  Erați minunată! Dar cum în rolul Ioanei treceați de la iubire la disprețul boieroaicei, eu mă simțeam solidară cu Andrei Pietraru și sufeream alături de el. Acum realizez că viața dumneavoastră de actriță s-a constituit din trei momente distincte, căci după prima tinerețe, cu succesul debutantei splendide la Cluj, a urmat pasul spre Sibiu, unde v-ați maturizat, dobândind o nouă siguranță în joc  scenic timp de un deceniu, când ați fost o divă inconfundabilă. Cu această experiență scenică decisivă, bine acumulată sub îndrumarea lui Radu, care v-a modelat, ați revenit la Teatrul Național din Cluj, unde ați continuat să urcați pe scenă.  Cum a fost primită actrița Dorina Stanca la Teatrul Național din Cluj după întoarcerea din 1961?

-D.S. : Ți-aș arăta  numai textul  din 1965 al prestigioasei regizoare Marietta Sadova, care mă felicita pentru un nou rol interpretat în spectacolul ei: ”Îți urez și pe viitor succese și te sărut pentru măreața creație din Undina.“ Eu jucam rolul Berta în spectacolul Undina, pe textul lui Jean Giraudoux, un text tradus de Otilia Cazimir. Desigur că nu am lipsit de la premierele pieselor soţului meu. Am fost la Timişoara când a fost premiera absolută a lui Oedip salvat, la Iaşi la Dona Juana, la Sibiu la Povestea dulgherului şi a frumoasei lui soţii.

-A.S.: Ca femeie strălucită prin frumusețe și talent, destinul v-a ales o linie ascendentă, căci  în anii ’75-’80 eu am citit  scrisorile  de dragoste pe care Radu vi le trimitea  din orice turneu, care vă despărțea fie și numai pentru câteva zile. Eram uluită de adâncimea gândirii lui, căci nici măcar Eminescu nu scrisese ceva atât de înalt iubitei lui Veronica Micle. Vă spuneam atunci că de departe, sunt cele mai frumoase scrisori de iubire pe care eu le citisem vreodată. Vă îndemnam și chiar v-am implorat să mi le încredințați spre a le publica într-un volum de sine stătător. Mai țineți minte ce răspuns îmi dădeați atunci? Anume că asemenea mărturisiri sunt prea intime ca să fie date publicului larg. Repet acum și aici concluzia mea de atunci, anume că dumneavoastră vă privați în felul acesta de o dreaptă mulțumire, cea de a vedea că cititorii vă vor admira nu doar ca actriță, ci și ca muza nedetronată a celui mai înflăcărat și inteligent trubadur al întregii noastre literaturi. Poate că Ion Vartic, colegul meu, care a publicat în revista “Apostrof” , Cluj, an XXIII, nr.12 (271), 2012 o bună selecție din epistole,  va împlini la timp acest vis al meu, ca dumneavoastră să vă bucurați de satisfacția meritată, iar publicul să dobândească un model înalt, unic, de trăire a sentimentului dragostei.  Nu am folosit deloc întâmplător cuvântul „model”, pentru că la început  de secol XXI, când valul libertinajului pare de nestăvilit, scrisorile de iubire înaltă, monadică și “monoteistă” ale lui Radu Stanca ar putea contribui la o redresare morală, constituindu-se ca borna unui reviriment indispensabil revenirii la o normalitate, ce pare compromisă în acest ceas. 

Dominic Diamant: ADIO, DAR RĂMÂN CU TINE

0
0

 

******************************************************************************

                                                ATENŢIE MĂRITĂ

                             Ce gândeşte un om, Cel de Sus dacă ştie

                   Şi ce simte  e altfel, nu e tot un mister ?

                   Iată, eu de-o viaţă tot creez poezie  

                   Şi mi-e teamă că prea puţin vă ofer

                             Cred că în univers nu e o galaxie

                   Cu profuzii de stele care ard şi-apoi pier

                   Pe cât lumea de gânduri ce îmi trec prin cap mie

                   Şi atâtea senzaţii cu parcurs efemer

                             În aceasta şi constă infinitul miracol

                   Ce-l constituie omul existând pe pământ

                   De când sunt nu mă satur să asist la spectacol

                   Şi uimirile mele să exprim prin cuvânt

                             Ştii mata ce îmi urlă în momentul de faţă

                   Ai mata vreo idee despre ce-acuma simt ?

                   Neştiutul din noi necuprins  te îngheaţă

                   Sau te pierzi în adâncu-i  infinit labirint

                             Te apropie, deci, mai atent de-orice umbră

                   Că nu ştii ce ascunde imaginea ei

                   Doar iubirea te scoate din  zariştea sumbră

                   Doar cu ea poţi să-i afli vieţii temei.

                                                ***

                                      MOMENT ASTRAL

                                                                   Dedicat Zilei Naţionale a Culturii

                                      Când păsările, râul, ramul cântă

                   Şi geniul este sărbătorit

                   De-ntreaga răsuflare ce cuvântă

                   În sanctuarul limbii aurit

                             Când spaţiul vibrează de emoţii

                   Şi de ecouri ce s-au revărsat

                   Stârnind la hore geto-dacii, moţii

                   Sub cerul mioritic luminat

                             Când lumea românească-ntr-o simţire

                   Şi-un cuget îşi dă mâna unanim

                   Nepregetând o clipă să admire

                   Măreţul viitor ce făurim

                             Simt inima cum bate să se spargă

                   Şi sufletul vibrându-mi siderat

                   De vraja simfoniei tot mai largă

                   Redându-i României ce-a sperat

                             Şi-un val de fericire mă-mpresoară

                   Că m-am născut şi eu pe-acest pământ

                   Iar neuronii ce mi se înfioară

                   Mă-nvrednicesc să cuget şi să cânt.

                                      ***                        

R E M E M B E R

                             Îţi mai aduci aminte de cum ne-am cunoscut

                   Ca două ipostaze-ale veşnicei atracţii

                   Ce nu iartă pe nimeni şi cât de absolut

                   S-a dovedit impactul cu unice reacţii (…cu pure satisfacţii)

                             N-aveam nimic, doar noaptea cu cerul ei senin

                   Şi lumile de stele ştiam că ne-aparţine

                   Şi, posedaţi de patimi, ne înfruptam din plin

                   În febra voluptăţii din tine şi din mine

                             Când mă pierdeam cu totul în plăsmuirea ta

                   Atotcuceritoare şi-atât de absorbantă

                   Intrând în nemurire, n-aveam a regreta

                   Fiind iubit de cea mai fantastică (S)amantă

                             Îţi mai aduci aminte cât de frumoşi eram

                   Şi cât de sturlubatici în dragostea nebună ?

                   Confirmă şi izvorul şi frunza de pe ram

                   Ce-nseamnă fericirea de-a creşte(merge) împreună.

                                                ***

                                                DECLARAŢIE PATETICĂ

                             Aş vrea să mor de gât cu-o nimfomană

                   Ca un etern şi vrednic obsedat

                   Dar mi-am pierdut puterea ce emană

                   Acel tsunami  greu de înfruntat

                             M-aş mulţumi , oricum, şi cu-o lolită

                   În care zburdă-n taină mii de draci

                   Dar şi aici degeaba te excită

                   Nebuna dacă tu n-ai ce să-i faci

                             Până la urmă chiar şi- o nimfolină

                   Mi-ar conveni, ca lângă ea s-adorm

                   Dar unde e aşa ceva, să vină

                   Să stingă apetitul meu enorm ?

                             E clar că-i trist cum nici  că se mai poate

                   Pentru un om ca mine, expirat

                   Şi-atunci, distrus, eu le evoc pe toate

                   Să ştie cât de mult le-am admirat.             

                                                ***    

                                      SENTIMENT(ALĂ)

 

                             Pentru atâta generozitate

                   Eu nu vă mulţumesc îndeajuns

                   Deşi îmi sunteţi dragi cât nu se poate

                   În universul meu de nepătruns

                             Ce fac eu pentru voi e-o bagatelă

                   Ce faceţi voi, e infinit mai mult

                   Pentru că rezultatul se revelă

                   În simfonia ce uimit ascult

                             Iubirea mea e neîncăpătoare

                   Atâta bunătate să cuprind

                   Iar neputinţa ei adânc mă doare

                   Încât mă simt fragil şi suferind

                             Mi-ar trebui, ca magică să fie,

                   Resurse colosale şi-un avânt

                   Ce se revarsă doar în poezie

                   Atâta pot să fac, atâta sunt.

Editura Mușatinia: Minodora Ursachi – Fenomenul artistic romașcan

0
0

Deşi oraşul Roman nu a dus lipsă de-a lungul anilor de manifestări expoziţionale, de existenţa artiştilor plastici, el nu a beneficiat însă, de un studiu privind evoluţia fenomenului artistic (cu excepţia artei religioase), din perioada modernă şi din zilele noastre.


Câteva informaţii, dar relevante, privind fenomenul plastic, se referă la interesul intelectualilor locali, de la începutul secolului XX, de a crea un climat favorabil preocupărilor pentru artă. Fie că este vorba de o manifestare a unui artist consacrat sau aflat la început de drum, fie de conferinţe susţinute de mari personalităţi ale culturii româneşti, ele sunt mărturii asupra deschiderii artistice a oraşului.


Abia în anul 1957, odată cu înfiinţarea Muzeului de Istorie, concomitent cu cercetările arheologice au fost întreprinse şi primele cercetări privind dezvoltarea mişcării artistice şi, ca o necesitate culturală, înfiinţarea unui muzeu de artă.


Accentul a fost pus pe cunoaşterea creaţiei artiştilor legaţi afectiv de aceste locuri şi împrejurimi, fie prin naştere, fie prin petrecerea unei părţi a existenţei lor în această parte a ţării – ca elevi, profesori, expozanţi, vizitatori la rude şi prieteni, unii dintre ei stabiliţi în alte oraşe ale ţării sau pe alte meridiane.

Rodul cercetărilor s-a materializat în constituirea patrimoniului muzeal, prin acumularea de valori artistice (pictură, grafică, sculptură) aparţinând unor reprezentaţi de seamă ai artei româneşti din perioada interbelică şi din zilele noastre, punând la dispoziţia publicului un fond reprezentativ pentru fenomenul artistic romaşcan, precum şi în organizarea expoziţiei permanente. Activitatea an de an de dezvoltare a patrimoniului a făcut ca instituţia muzeală să fie dinamică, să-şi sporească prestigiul ştiinţific şi interesul pentru public.


Vizitatorii Muzeului vor cunoaşte astfel numele unor artişti care s-au impus atât în conştiinţa publicului, a colecţionarilor şi a criticii de specialitate, prin participările la expoziţiile colective, Saloanele Oficiale anuale, pe simezele sălilor din capitală şi din provincie, prin forţa de expresie şi capacitatea de implicare în viaţa societăţii. Creatori, care sub influenţa curentelor noi din importantele centre europene din perioada interbelică ori a conceptelor şi viziunilor stilistice ale fenomenului plastic contemporan au mers pe linia extinderii şi adâncirii modalităţilor de exprimare în crearea unor opere de mare frumuseţe şi strălucire, proprii artei româneşti (Ion Mateescu, Maria Ciurdea Steurer, Stavru Tarasov, Constantin Bacalu, Constantin Popescu Isachie, Jean Leon Cosmovici, Tache Cristian Soroceanu, Nicu Enea, Iliescu Gheorghe, Ion Stanea, Sandu Darie, Corina Lecca, Rodica Botez Bondi, Adrian Şecoşeanu, Otto Briese, Petre Hârtopeanu, Aurel Vlad, Beca Rind-Lupescu, Petru Buzatov, Octavian Angheluţă, Dan Hatmanu, Maria Niculae, Clement Pompiliu, Iulia Hălăucescu, Eugen Crăciun, Crăciun Costin Georgeta, Emilia Iacob, Gheorghe Apostu, Ion State, Gheorghe Stoica, Valentin Sava, Ailincăi Cornel, Romeliu Ieronim Copilaş, Ştefan Pristavu, Constantin Chiţimuş, Neculai Păduraru, Nelu Grădeanu, Silvia Tiperciuc, Ovidiu Kloşka).


Rezultatele investigaţiilor de patrimoniu au fost valorificate prin publicarea în reviste muzeale sau cu profil literar-artistic a unor studii şi articole, comunicări ştiinţifice, evocări, organizarea de expoziţii temporare tematice, precum şi prin apariţiile editoriale – Muzeul de Artă Roman 50 de ani (2007) şi Identităţi artistice la Roman (2013).


Dacă zeci de ani, pictorul şi graficianul Gheorghe Iliescu, (stabilit la Roman din anul 1945), unul dintre cei mai influenţi artişti şi pedagogi din spaţiul artistic romaşcan a avut un rol deosebit în menţinerea şi dezvoltarea vieţii artistice romaşcane, în formarea a zeci şi zeci de tineri care s-au afirmat apoi ca pictori şi graficieni, în condiţiile când a fost singurul artist plastic cu statut de profesionist, căruia i s-au alăturat profesorii – pictori: Grigore Andriescu, Dumitru Avram, Dumitru Savin, Adela Moga, Irimia Munteanu, Gheorghe Toniţa şi autodidact, Victor Stanciu – ulterior, creşterea numărului artiştilor şi a calităţii creaţiei lor, au fost determinante pentru configurarea şi impulsionarea fenomenului artistic local. Artişti din generaţii diferite, pictori, graficieni, sculptori: Florin Zaharescu, Iosif Haidu, Aionesei Vasile, Romeo Andronic, Virgil Mancaş, Monica Carp, Ionel Cristi Prisacaru, Cărpuşor Ovidiu, Remus-Lucian Ştefan, Mihai Percă, Raluca-Elena Popescu-Olaru, Cătălin Băluţ, Răzvan Bontaş, Claudiu Diac, Alexandru Panatta Codreanu, Oana Ţepordei, Adrian Răzvan Guşul, Heliana Adalgiza Rotariu, Elena Antochi, Viorica Vasilişin, Bârjoveanu Constantin, Doina Colescu, Violeta Lăcătuşu, Mihai Olteanu, Mihail Simion, Viorel Andriescu, Florin Mareş, Viorel Maxim, Irina Lazăr, Iulian Negru, Sabin Francisc Pal, Eugen Răchieru, Cornel Paiu, Naiana Vătavu, Alina Alexandra Vasile, Adina Vasiliu, Gherghel Mihaela, Ştefan Leonte etc. prezenţi constant la zeci de manifestări colective, de grup, anuale, expoziţii personale, în ţară şi străinătate, posesori a unor binemeritate premii, cu opere în muzee, lăcaşuri de cult, locuri publice, colecţii particulare, publicaţii literare, au contribuit efectiv la modelarea spaţiului cultural local, la formarea şi dezvoltarea interesului faţă de valorile artistice. Un grup de artişti entuziaşti care se impun prin bogăţia universului lor artistic, prin spectrul larg al abordărilor stilistice, al demersurilor de orientare estetică inovatoare în redarea densităţii gândirii plastice, în raport cu propria structură sufletească, prin creaţii autentice şi de certă valoare artistică.


Deschiderea a numeroase expoziţii temporare personale, de grup sau colective a condus la impunerea în conştiinţa publică a celor mai reprezentativi artişti contemporani din ţară şi din Roman, ca şi la posibilitatea promovării şi valorificării talentelor de formaţii şi valori diferite locale.


Editarea unor cataloage şi pliante, cronicile de artă, comentariile prilejuite de vernisaje (susţinute de muzeograf Minodora Ursachi, prof. Gheorghe A.M. Ciobanu, criticii de artă Lucian Strochi şi Valentin Ciucă), articolele, studiile şi evocările publicate în presa locală şi judeţeană ori în reviste de specialitate, expunerile publice au avut un rol substanţial la informarea, cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului artistic naţional şi local, a caracteristicilor fiecărei identităţi artistice, analizate în contextul istoriei artelor frumoase româneşti.


Cartea însumează o parte a acestor forme menţionate, de valorificare a cercetărilor concentrate asupra fenomenului artistic local şi a susţinerii acestuia, desfăşurate ca muzeograf-şef instituţie, scoţând în evidenţă rolul şi influenţa Muzeului în dezvoltarea şi stimularea lui, a educării sensibilităţii şi gustului estetic, ca şi contribuţia generaţiilor de artişti la dezvoltarea patrimoniului artistic local şi naţional, la dezvoltarea continuă a mişcării artistice contemporane care întregesc o imagine mai largă a unor perioade şi problematici artistice, iar apariţia ei, ţinând seama şi de continua creştere a publicului interesat de fenomenul artei vizuale, prezent în număr mare la manifestările expoziţionale din Roman, am considerat a fi necesară.

Emilia Țuțuianu: Argument, contemplare, artă, frumos… şi un nume: Minodora Ursachi

0
0

Minodora Ursachi, muzeograf, publicist, s-a născut la 22 decembrie 1934, în localitatea Negrea, comuna Lascăr Catargi, Galaţi. Urmează cursurile primare în satul natal (1942-1946), Liceul de Fete Mihail Kogălniceanu în Galaţi (1946-1953) şi Facultatea de Istorie a Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi (1953-1957). După terminarea facultăţii este repartizată ca profesor-muzeograf la Muzeul de Istorie din Roman, unde a activat între anii 1957-1968.
Fire sensibilă, autodidactă, inovatoare, fondează Muzeul de Artă din Romanîn anul 1970, unde îşi va dărui 30 de ani de viaţă profesiei de muzeograf (1970-2000).


În anul 2002, la Sărbătoarea culturii romaşcane, primeşte Premiul pentru Cultură şi Diploma de Recunoştinţă pentru susţinerea cercetării arheologice şi contribuţia adusă la dezvoltarea şi valorificarea patrimoniului muzeal, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la fondarea Muzeului de Istorie Roman (2007).


Cărţi publicate: volumul Muzeul de Artă Roman 50 de ani, Editura Muşatinia, 2007, pune în valoare patrimoniul deţinut de această instituţie. Dicţionarul de artă, Identităţi artistice la Roman, Editura Muşatinia, 2013, prezintă personalităţi ale lumii artelor care au onorat cu prezenţa lor Muzeul de Artă din Roman; volum apreciat la superlativ: ,,un excelent dicţionar – album de artă” de către criticul literar Constantin Tomşa.

A organizat peste 300 de expoziţii temporare la sediul Muzeului de Artă şi peste 200 de expoziţii itinerante precum şi numeroase activităţi culturale. A scris cronici, articole, studii, comunicări în diferite publicaţii: Pictura, artele Plastice (Istoria oraşului Roman, 1392-1992), Donaţia Maria Steurer Moţatu şi Leonida Moţatu (Carpica XXXI, 2002), Profesorul Ion N. Teştiban (Melidonium I, 2009) având colaborări la diverse reviste de cultură şi artă.
Prezentă în volumele Portrete printre rame, autor Gh. A.M. Ciobanu, 2012, Personalităţi române şi faptele lor 1950-2010, autor Constantin Toni Dârţu, Un dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ, Constantin Tomşa 2014, Personalităţi ale culturii din judeţul Neamţ, 2014.
Minodora Ursachi, o prezenţă de marcă a vieţii culturale romaşcane şi-a lăsat amprenta asupra Muzeului de Artă din Roman, constituind un etalon de profesionalism şi un model de urmat în viaţa muzeală. În timpul cât a condus activitatea Muzeului de Artă, nume importante ale plasticii româneşti au avut manifestări expoziţionale în localul de cultură romaşcan.
Un caracter luminos, energic şi entuziast, doamna Minodora Ursachi a ştiut să respecte valorile culturale autentice şi să contribuie la promovarea lor.


Realizând că artele plastice, prin armonie, formă şi echilibrul proporţiilor, apropie oamenii în subtilitatea simţirii, Minodora Ursachi a fost neobosită în promovarea a tot ce ţine de acest domeniu ce încântă ochiul şi sufletul şi contribuie la desăvârşirea interioară a omului.
Modul de prezentare, împreună cu intuiţia şi sensibilitatea artistică, cu dăruirea interioară, ce definesc un artist plastic, îi conferă o reală şi obiectivă receptare şi interpretare a frumosului din Artele plastice.


Pentru Minodora Ursachi estetica devine un mod de cunoaştere, o ţintă contemplativă, prin care argumentează că Frumosul în Artă este reprezentarea sensibilă a Ideii.
Minodora Ursachi a conştientizat, prin prisma meseriei de muzeograf, că noi oamenii suntem dornici de frumosul artistic, ca ecou al umanismului ce ne diferenţiază de lumea necuvântătoarelor, contemplarea produselor artelor plastice fiind momente încununate de sublim, de muzicalitate, de reculegere şi motivaţie. Arta – ca aură a omului, aşa ne-a dăruit-o Minodora Ursachi prin tot ce a oferit comunităţii.


A slujit arta şi tot ce ţine de ea cu un soi de religiozitate înduioşătoare, pătimaşă chiar, ducând o luptă invizibilă pentru asanarea urâtului din viaţa noastră.


Arta îl face pe om mai stăpân pe instinctele sale – spunea scriitorul Ion Agârbiceanu. Trăind într-o lume a frumosului artistic şi înconjurându-se de oameni de caracter, Minodora Ursachi a promovat cu toată fiinţa ei, de-a lungul unei cariere impresionante, focul misterios al creaţiei – ca ardere istovitoare şi neîntreruptă ce răspândeşte Lumina.


În paginile volumului Fenomenul artistic romaşcan vom găsi cronici, comentarii, articole, studii, evocări, amintiri şi comunicări scrise în decursul celor aproape 50 de ani de activitate neobosită în domeniul Artei, a simţirii frumosului ca ,,perfecţiune fenomenală”, a cunoaşterii intuitive, asemănătoare cu cea raţională, ca ştiinţă a cunoaşterii senzoriale din universul artelor plastice.
Lecturând acest volum înţelegem mai uşor mesajul autoarei care îşi ia drept obiect de studiu dăruirea şi contemplarea transpuse în actul de creaţie al artiştilor plastici prezenţi în decursul anilor în galeriile Muzeului de Artă din Roman precum şi activităţile personalităţilor din lumea culturală romaşcană care s-au dăruit comunităţii prin acţiunile lor pline de generozitate şi profunzime.

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ: EXERCIŢII DE LOGICĂ TRANSCENDENTĂ

0
0

            În luna martie a anului 2016 mă întâlneam la Haifa, printre alţii, şi cu fermecătoarea, în cel mai bun sens al cuvântului, scriitoare de limba română din Israel, Madelenie Davidshon. Am petrecut împreună cu familiile dar şi cu o altă prietenă, tot scriitoare, Francisca Stoleru, clipe minunate, iar la despărţire Madeleine mi-a dăruit o carte, un roman, cel mai recent din bogata ei creaţie literară: O îngheţată cu gust amar. Am început lectura volumului încă din avion, iar orele de zbor au trecut aproape pe nesimţite întrucât acţiunea şi personajele mă prinseseră în jocul lor subtil, cumva chiar fabulos. Am terminat lectura a doua zi şi încântat de ceea ce citisem luam hotărârea să fac o recenzie a acestui roman, unul dintre acelea care, din păcate, apar din ce în ce mai rar în atenţia cititorilor.

Mai ales că punea în discuţie şi dovedea prin faptele personajelor din carte o străveche înţelepciune talmudică: „Cel ce salvează o viaţă, salvează o lume întreag㔺tiut fiind că fiecare individ este creat după chipul Celui Preaînalt, de aceea are o inestimabilă valoare.

Doar că, timpul a trecut şi prins în tot felul de probleme, spre ruşinea mea, am tot amânat să scriu ceva despre un subiect atât de incitant.

Proiectul a intrat însă în stand-bay după ce, în toamnă, am primit o altă carte de la Madeleine, una de proză scurtă, intitulată: Autobuzul de noapte. Amintesc aici faptul că autoarea este unul dintre puţinii scriitori de limbă română care stăpâneşte perfect tehnica prozei scurte ferind-o categoric de acele dulcegării autobiografice romanţate şi promovate în exces, cu precădere pe diferite reţele de socializare, înscrise apoi cam cu forţa la capitolul: proză scurtă. Spun aceasta, asumându-mi toată răspunderea şi pentru faptul că am avut privilegiul de a citi toate volumele de proză scurtă ale autoarei, dar şi pentru că este genul meu preferat. În consecinţă, un alt motiv este că am citit foarte multe scrieri din acest domeniu literar foarte dificil de realizat.

Aşadar, am pornit cu entuziasm la o nouă lectură marca Madeleine Davidshon. Vă asigur că nici de data aceasta nu am fost dezamăgit. Ba, mai mult, acest nou volum de proză scurtă cred că este cel mai bun de până acum. Ceea ce s-ar înscrie într-o perfectă logică având în vedere experienţa de până acum a autoarei (patru volume de proză scurtă).

            Pe măsură ce înaintam cu lectura, sedus de fineţea şi subtilitatea scrierilor, m-am gândit la convenţiile cu care ne înconjurăm, unele dintre acestea strict necesare pentru a ne mişca în lumea noastră aşa cum o percepem. Una din aceste convenţii, extrem de puternică şi capabilă de a provoca, fapt demonstrat de istorie, chiar şi revolte în rândul societăţilor, este cea a timpului. Era şi firesc să mă gândesc la această convenţie fiindcă tocmai mă mirasem de faptul că în Israel calendarul oficial are lunile anului de treizeci de zile, iar la cinci ani se adaugă o corecţie de încă o lună, tot de treizeci de zile. Evenimentul se produce cam prin luna martie a calendarului ortodox actual şi apare în plus luna numită Addar nou adăugată la Addar vechi. Mi se părea foarte ciudat şi chiar l-am întrebat pe prietenul Ivan Lugu cum se descurcă ei în acest an cu treisprezece luni. Om cu mult umor el mi-a răspuns: exact aşa cum te descurci tu cu luna februarie care are 28 sau 29 de zile. Adică, nici nu bagi de seamă fiindcă eşti obişnuit cu această convenţie.

Corect! Exact aşa este! Convenţiile par nefireşti doar până te încadrezi în forma propusă. Şi, dacă ne gândim bine, toată omenirea funcţionează încadrându-se în limitele convenţiilor.

Da, numai că Madeleine Davidshon ne propune să depăşim convenţiile, să vedem cam cum arată o realitate desprinsă din canoanele general acceptate şi ne face curioşi purtându-ne dincolo de limite, în arealul unei logici superioare, acea logică poate uitată, sau doar ignorată, care însă, foarte posibil, a determinat apariţia acestei lumi.

Aparent vectorul forţă al acestei translări spre o altă realitate ar fi imaginaţia, acea imaginaţie fertilă, dar coerentă, capabilă de a crea literatură de excepţie, de care autoarea nu duce deloc lipsă. Dar Madeleine Davidshon nu se complace în lejerităţi creative lasându-ne într-un mod foarte subtil să înţelegem altceva şi anume adevărul. Aşadar înţelegem că vectorul forţă al transla- ţiei nu este doar imaginaţia ci, mult mai mult, iubirea, piatra de temelie a întregii construcţii universice, acea piatră a tuturor începuturilor care atunci când dispare, odată cu ea se risipesc şi universurile purtate pe umerii vânturilor cosmice spre un nou destin fecund.

Poate din această cauză personajele principale ale povestirilor sunt femei. Mai tinere, mai în vârstă, uneori chiar copile, pline de viaţă şi idealuri, dar şi mai blazate, din toate straturile sociale şi nu puţin ori cu rădăcini într-un alt spaţiu geografic decât cel prezent. Acest fapt îi permite autoarei să dezvolte în naraţiuni diferite modalităţi de expresie caracteriale, sau comportamentale care dau un farmec deosebit lecturii. Aflăm cum se pot bucura două tinere, studente, de goana pentru o rochie, sau o ţintă pentru revelion sau cum cum ne schimbă dispoziţia o mică bijuterie, cum gândeşte actul îmbrăcării o femeie aflată la una din vârstele critice şi preocupată în primul rând de serviciu, dar şi cum se transformă când se „găteşte” şi se priveşte în oglindă, ori cum înţelege să privească modul de a te îmbrăca o doamnă cu educaţie şi gust. Nu pot să nu admir abilitatea cu care Madeleine, o doamnă foarte elegantă în cel mai bun înţeles al conceptului, înţelege să ne educe, mai ales pe noi bărbaţii, pentru a şti să preţuim eforturile femeilor în această direcţie, pe nedrept considerată doar simplă cochetărie.

Desigur totul ar fi inutil dacă nu am avea parte şi de acţiune, iar cum nuvela, sau povestirea nu oferă prea mult spaţiu autorului, această parte, acţiunea, trebuie să atingă culmi expresive şi implicaţii emoţionale din partea lectorului în puţine cuvinte, perfect alese şi încastrate în subiect. Un mod de lucru nu tocmai la îndemâna tuturor prozatorilor şi care combină în mod fericit capacitatea de sinteză cu talentul pentru a da naştere unei mici bijuterii literare.

Certe este că Madeleine Davidshon, posesoare a acestor calităţi reuşeşte să ne fascineze cu povestea în sine dar şi cu întrebările pe care, în mod obligatoriu, ni le vom pune după lectură.

În nuvela care dă şi numele volumului aflăm că o tânără are un conflict cu prietenul ei, într-o seară, în bar. Nimic mai banal! Inclusiv faptul că ea iese intempestiv şi cam confuză din local. Nici evenimentele care urmează, deşi tragice, nu ies din cele arhicunoscute. Poate doar autobuzul gol care opreşte să o ia pe tânără. Deşi nici aici nimic nu pare neobişnuit. Ar putea fi o întâmplare. Numai că şirul micilor întâmplări încadrabile în logica noastră cotidiană duc la apariţia straniului, respectiv plasarea tinerei într-un alt segment temporar, acela în care se regăseşte cu viaţa ei anterioară. Prin urmare, iată că, abia viaţa „normală”, aceea cât se poate de firească şi banală era de fapt o alunecare în alt timp. Parcă devine puţin înfricoşător, fiindcă merită să te gândeşti şi la tine, să te întrebi: oare nu cumva mă aflu în partea cealaltă? (Autobuzul de noapte).

Deosebit de sensibilă şi plină de înţelepciune este şi povestea femeii din Carnavalul hologramelor, genul de femeie mult mai des întâlnit decât ne imaginăm, aceea sortită parcă să treacă prin viaţă împovărată de un trecut trist şi greu dar şi de un prezent golit de speranţe în care doar munca pare a fi singura raţiune. Doar că zarurile destinului se rostogolesc şi apariţia unei invitaţii aflată într-un plic neobişnuit de elegant (o subtilă trimitere la mesagerii destinului) schimbă în primul rând modul de gândire, femeia se regăseşte aşa cum era de fapt, atrăgătoare şi distinsă, apoi „carnavalul” îi oferă şansa iubirii, a unei vieţi adevărate care era fusese întotdeauna la doi paşi însă ea nu privise niciodată în direcţia bună. Parcă aşa ni se cam întâmplă tuturor în unele perioade. Şi atunci cât de fantastică este povestea din carte?

Desigur nu trebuie să lipsească din peisajul naraţiunilor şi o fetiţă. Frumoasă şi cuminte, însă puţin rebelă, aşa cum sunt toţi copii la o anumită vârstă. Mica ei rebeliune consta în a visa imposibilul împotriva sfatului mereu repetat de mama sa. Admirabilă descrierea unui magazin de „chinezării” foarte asemănătoare cu cea făcută de Balzac anticariatului parizian în Pielea de sagrişi, tot ca în acea poveste, primirea unui cadou, un mic dragon cu ochi roşii, o bucură pe fetiţă, o nedumereşte dar îi şi mută acţiunea într-un alt plan. De aici începe aventura. Una care bulversează spaţiile şi timpul convenţional, ba, mai mult, intră în oniric şi se dovedeşte a fi premonitorie, iar fetiţa descoperă cu acest prilej că a visa este de multe ori absolut necesar. (Dragonul)

Nu voi aminti de alte nuvele deoarece aş tulbura ritmul magic al cărţii şi ar fi o mare greşeală, fiindcă fiecare poveste are tâlcul ei, iar desluşirea lor vine în primul rând din cât înţeleg sau vreau să accept din cele citite.

În mod normal fiecare poveste are subtilităţi specifice dar şi un fel de vrajă care ar putea fi disecate şi discutate la nesfârşit. Ansamblul se numeşte de fapt talent, iar dacă cititorul se simte după închiderea cărţii ceva mai înţelept decât a fost vreodată, este bine să ştie că de această stare, „vinovată” se face doar Madelenie Davidshon şi cea mai bună răsplată pentru un asemenea dar este un cuvânt, sau doar un gând bun.

Mariana Gurza: Volumul de poezii ,,Apostol fără nume”...

0
0

 

Volumul de poezii ,,Apostol fără nume” de Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou și nevoia de a descifra teluricul

Poezia din grecescul ,,ποίησις", poiesis, și nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii, le regăsim din nou la Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou. Volumul de poeme Apostol fără nume, vine să confirme dorința poetei de a ne cuceri prin puterea cuvântului.

Se spune că, ,,poezia este însăși viața, e umbra și lumina care catifelează natura și dă omului senzația că trăiește cu planeta lui în cer”. Așa putem explica denumirea incitantă a acestui volum, și caracterul său religios. Apostol este denumirea dată fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos, în gr. ἀπόστολος „trimis”; în acest context, autoarea dorește să fie ea însăși o misionară necunoscută, umilă și evlavioasă în căutarea sinelui. De-mi ceri, Tu Doamne, sufletul am să-l predau,/ Cuvioasă, c-aicea pe Pământ am învăţat destule.../ Din viaţa ce mi-ai dăruit, am luat şi pot să dau/ Şi la alţii, că braţele-mi sunt pline şi sătule!... M-ai învăţat cum să sădesc şi roade am cules,/ Din pântecele Pământului dar şi din mine.../ Ca ofrandă, din toate, fructu-ţi dau cel mai ales/ Şi Tu, să-mi laşi zborul spre sferele-ţi divine. (Apostol fără nume)

Își exploarează cu naturalețepropria sa uimire și temerile zilei de mâine. Se simte prizonieră, într-o lume tristă și fără de culoare, mereu în căutarea drumului. Ruga sa este cea care îi dă speranță: Doamne, întoarce-Te spre noi cu-a Ta bunăvoinţă,/ Dă-ne sporul de speranţă, culcuş să-şi facă-n palme,/ Că-l vom stropi cu-aghiazma lacrimilor de credinţă...

Un volum în care afectivitatea lirică are o meditație filozofică proprie. Stilistic, poemele se situează între relativ și absolut, tristeți și speranțe, tăcere și strigăt, rătăcind printre apusuri, ca o nălucă... Eul său poetic, plin de îndoială, găsește resurse de a spera, de a iubi. Nemulțumirile cotidiene îi îmbracă versul într-o lirică interesantă din mai multe puncte de vedere.

Dacă Platon considera poezia la fel de importantă ca istoria, Aristotel este puțin mai explicit, considerând că, ,,diferența dintre istorici și poeți nu constă din faptul că unii scriu proză, iar ceilalți versuri... Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalți faptele care pot deveni. Din aceasta cauză, poezia este mult mai filozofică și mai importantă decât istoria, întrucât afirmațiile ei sunt de o natură mai curând universală, față de cele predilect singulare ale istoriei.”

Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou, evoluează prin poezia de inspirație religioasă, este contemplativă, trăind o stare de extaz, arta sa, devenind rugăciune. Odată citită, poezia ei se remarcă printr-un spirit viu, rebel şi totuşi foarte matur.

Odată cu volumul Apostol fără nume, poeta urcă o nouă etapă a creației sale. Devine ea însăși o misionară cunoscută printre slove.

 

(Prefață la volumul Apostol fără nume, Editura  SINGUR, 2017 – Colecția SCRISUL DE AZI)

Eugen Evu: Portretul liricii neo-oraculare

0
0
 și lui Alex Cetățeanu, Montreal
   N-am întâlnit. Olaltă cu cu ai Brădiceanului, la umbra însorită a Coloanei Brancușiene și Poarta Sărutului pe înaltul bărbat al poeziei și cântecului, cu nume predestinat Frățilă.  Mi-a dăruit cea mai recentă carte, DODIKAI, ( cu litere eline),...cu un splendid mesteacăn esenian, amintind de scara din bibliotecă ( v. Paul Aretzu)...dar și de plopii canadieini...
    Fie și sub acel semn (f)onomastic  al frăției ( nevitregite)..., cantautorul știu de prin anii 1981, din almanahul Flacăra ș.a.,- ..., a fost născut în 6 Martie 1950, așadar numerologic cu șase ani mai întinerit decât mine...Tg Jiul are și prin el valoare de cetate a poeziei. Are o gândire brancușan- verticală dar și întru zburare, ca a Măiastrei...
Poemele lui  ...în dodii,...au trimiteri livrești, filtrate însă prin pânza de paing a emoției pure, iscusite, ale marelui Suflet Românesc.
Celor neaveniți :
 Prin spartele depozitelor semne
Sub ranița de sticlă deslușit
Mărșăluiești spre-o stea imaginară
De-a cărei strălucire ai orbit...( pag. 50)
...
Chip frumos ca o efigie, fermitate, verb sculpînd ca al flăcării unde intră în Cer...icoane prin rouă, logos desculț...
Frunza, care încetinește murirea din picioare a Arborelui nu cade...Inspirație care inspiră...
Arzînd memoria pe ghimpii
Miresmelor din trandafiri
Voi înălța iar turle albe
La baza umbrelor subțiri...( ( pliant).
...
A re-vedea...
Cum suie frunza lângă soare-
Cea căzătoare, căzătoare...
...
Știam că știe de când am scris cartea (Căderea în sus...)
...
Cheia fratileană:
Să adâncești privirea în hăul absolut
Acolo unde sorții planetelor căzură
Să simți pestemăsura ocheanului de lut
Sboisul aruncîndu-ți a lui căutătură
...
DODIKAI este oficiată  la templele din  Atica erau deslușite( citite) în foșnetul frunzelor și în murmurul apelor...( citat Adrian Fratila)...
Poeților români de pe meridiane
Un mărțișor cum o îndorurare !

DANA ANADAN: ANIVERSAREA CENACLULUI ROMÂNESC “MIRCEA ELIADE” DIN DENVER, COLORADO

0
0

   Abia s-au stins acordurile Periniței cu care s-a încheiat elegantul revelion organizat în sala socială a Bisericii „Sf. Dimitrie cel Nou” de lângă capitala statului Colorado al Americii, că forfota pregătirilor anunța în 8 ianuarie  2017 prima reuniune culturală a Cenaclului “Mircea Eliade” în noul an.  Ing. dr. Răzvan Sîrghie a pregătit o prezentare în power point a activității Cenaclului, acum când tocmai se împlinesc cinci ani de când profesorii Sebastian Doreanu și Simona Sîrghie, împreună  cu preotul Ioan Bogdan,  au pus bazele noii structuri culturale din dorința de a întreține interesul pentru literatura, istoria și, în general,  pentru  cultura și arta noastră națională. Așa cum anunța afișul manifestării, invitatul special era doamna  conf. univ. dr. Anca Sîrghie, sosită de la Universitatea “Alma Mater” din Sibiu și care tocmai povestea cu încântare cât de frumoase au fost Sfintele Sărbători de Iarnă în această comunitate a conaționalilor noștri, care, vestimentați în costume naționale, timp de câteva zile, au trecut  cu colindul pe la casele celor dornici să-i primească, așa cum cere tradiția. Fără precedent a fost și spectacolul artistic al copiilor de la Școala duminicală în ziua de Crăciun când doamnele  Bianca Bogdan, Lavinia Ball, Simona Sîrghie și Geta Popa au pregătit în detaliu  sceneta susținută de vreo 30 de copii, actanți cărora Moș Crăciun le-a adus daruri desfătate.

     Tot de la Școala duminicală la primul cenaclu al noului an copiii Sabrina Miklos, Paula Maxim și Daniel Bogdan au recitat versuri din poeziile lui Mihai Eminescu, spre emoția asistenței. Tema conferinței anunțate a fost “Mihai Eminescu și “fratele lui mai mic”, Lucian Blaga”, titlu care a stârnit curiozitatea participanților prin ineditul ideii, după cum remarcase directorul Sebastian Doreanu, dând cuvântul oaspetelui sibian. Anca Sîrghie a atribuit sintagma “fratele mai mic”, Lucian Blaga, tocmai poetului de la Lancrăm, care atunci când era întrebat de prieteni de ce nu se consideră o personalitate mai valoroasă decât Mihai Eminescu, pentru că a creat un sistem filosofic bine structurat, este cel mai mare dramaturg expresionist al culturii române și a publicat numeroase cicluri de poezie, el răspundea imperturbabil că se socotește nu altceva, ci doar “fratele mai mic al lui Eminescu”.

  Conferențiarul a precizat că între Eminescu și Blaga, cei doi poeți-filosofi, există niște apropieri de biografie artistică, de la copilăria rustică la paradigma germană a formării lor și atracția  pentru mitul autohton, cronotopul eminescian fiind Dacia, iar Blaga pivotând pe conceptul de țară”. După ce au debutat amândoi la vârsta de 15 ani, atât Eminescu cât și Blaga au întocmit câte o culegere de folclor pentru uz personal, semn al înțelegerii  tezaurului de frumuseți pe care îl cuprinde lirica populară.

Admirația  mai tânărului Blaga față de personalitatea lui Eminescu nu s-a manifestat ca o atitudine abstractă de prețuire. Dimpotrivă! Putem afirma că nimic nu a lipsit din arsenalul blagian al admirației față de “fratele său mai mare” în ale poeziei românești, Mihai Eminescu, pe care l-a editat, l-a tradus în limba germană, gest artistic pentru care în 1935 i se oferă Premiul Hamangiu din partea Academiei Române. Blaga l-a apărat polemic pe Eminescu împotriva primului  denigrator, Alexandru Grama de la Blaj, așa cum în timp nu au făcut decât Șerban Cioculescu și D.R.Popescu. Nu mai puțin, Blaga l-a apreciat pe Poetul-Luceafăr în studiile sale, ca și la date calendaristice sărbătorești ori în discursuri solemne. Atunci când răspunde  la discursul  de recepție al lui N. Crainic primit în Academia Română în 22 mai 1941, Blaga apreciază că “legăturile gândirismului, zic, cu  trecutul, se trag de la marele copac: Eminescu.Tot în acel discurs revine asupra ideii, trimițând la versul povești și doine, ghicitori, eresuri”. Este o dovadă că Lucian Blaga îl purta pe Eminescu în suflet, ca permanent reper. În concluzia conferențiarei de la Sibiu, Lucian Blaga a adus o contribuție substanțială la susținerea lui Eminescu, apărat cu instrumentele fabulei-pamflet și promovat într-o diversitate impresionantă de forme, cum prea puțini dintre urmașii lui au făcut-o.

    Intrând pe un teren al speculației ideatice, Anca Sîrghie a apreciat că succesiunea Eminescu-Blaga și continuitatea lor era una legică. Dacă finalul secolului al XIX-lea este așezat sub strălucitul triumf eminescian, atunci Blaga va strălumineze anul 1919 cu dublul lui debut, cel poetic cu Poemele luminiiși ca filosof cu  aforismele intitulate Pietre pentru templul meu, admirabil primit de presa culturală a momentului, care vede în el un tânăr ardelean care “înalță brațe de energie spre tainele lumii”.

     Eminescu și Blaga au fost doi excepționali creatori de limbă românească, tocmai pentru că au înțeles importanța ei. Despre această zestre încredințată de înaintași, respectiv de poeții “ce-au scris o limbă ca un fagure de miere”, Eminescu va aprecia că ea este ”măsurariul civilizației unui popor”, socotind că “Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră“, ea dezvoltând cugetarea neamului care o vorbește. La rându-i, L. Blaga  definea limba drept ”întâiul  mare poem al unui popor.“ Plămădind-o, fiecare dintre cei doi poeți a zămislit universul lui liric inconfundabil, pentru că ei au fost înzestrați cu o vocație creatoare, au avut sensibilitate la misterul cosmic, la esențele de adevăr ale mitului, iar saltul pe care l-au marcat, glisând de la sensul propriu la cel figurat, metaforic, al cuvântului românesc, susține revoluția  la care au supus ei graiul strămoșesc. De acolo de unde îşi trimite razele spre noi, românii de pe diferite meridiane ale Terrei la început de secol XXI, Eminescu ne priveşte îngăduitor, ştiind că versul său ne poate oblădui rănile sufletului, ne este imbold în luptele cotidiene, iar cuvântul său de publicist al secolului al XIX-lea este şi astăzi mai actual ca niciodată. Călin Georgescu, director executiv ONU, într-un interviu recent nu ezită să-l considere pe Eminescu “ cel mai mare om politic al națiunii române.”

     Dacă întoarcem faţa de la marele Emin, avem numai de pierdut, pentru că ne vom lipsi de o pildă sublimă, cea mai înaltă în slovă românească,  de  a trăi pentru un ideal  de nobilă demnitate. Aşa  este admiraţia pentru natura izvoarelor  și a lacurilor cu nuferi din Povestea codrului, Lacul, Freamăt de codru  şi a malului de mare din Mai am un singur dor. Eminescu a pictat în cuvânt poezia  codrilor de aramă în Călin-file de povesteşi a cerului cu luna-regină și cu  luceferi din elegia Melancolie, alături de iubirea ca “floare albastră”, înţeleasă în complexa ei accepţie de  “dulce durere”. Nimeni nu ne-a apropiat ca Eminescu  de patria identificată cu limba “ca un fagure de miere” şi nu  a cultivat în conştiinţele celor tineri  admiraţia pentru un trecut dramatic, în care el vedea înaintând “falnic armia română” în înfruntările cu cotropitorii de veacuri din Scrisoarea III. Lecţia existenţială a versului eminescian  din Scrisoarea Iși din Luceafărul te îndeamnă şi astăzi  să rămâi  “privitor ca la teatru”  din Glossăîn faţa degringoladei  groteşti a politicului şi să trăieşti având în faţă “de-a pururi  ziua cea de azi”, care este în orice timp  şi indiferent de generaţie  pivotul tuturor împlinirilor tale.

    În mod cert, posteritatea a așezat altfel valoric pe cei doi creatori de geniu, căci ceea ce a însemnat Mihai Eminescu pentru lirica românească a secolului al XIX-lea, va fi Lucian Blaga pentru secolul XX. Ca două entități distincte și creatori singulari care au ridicat prin forță metaforică spiritualitatea românească la nivelul valorilor universale, ei au avut clare apropieri elective, iar frate mai mic” a fost Lucian Blaga numai ca așezare calendaristică. Ei s-au născut poeți, cultura fiind mediul lor de viață. Despre Eminescu, G. Călinescu afirma că este ”cel mai cult dintre poeții noștri, cu cea mai ridicată putere de folosire (creatoare) a tuturor factorilor de cultură.” Ei au provocat o revoluție metaforică, făcând posibilă, prin deschiderea creată, evoluția ulterioară a lirismului românesc. În marea trecere spre eternitate, romanticul Eminescu, acel “fulger neîntrerupt“luminând “calea timpilor ce vin”  și expresionistul Blaga, căutătorul de „stele-n apă”, stau cu cinste alături, frați legitimi ai aceleiași mame, marea Poezie.

    După o conferință densă ca documentare, susținută de 25 note bibliografice, conferință ascultată cu o atenție încordată și aplaudată de asistență, a venit momentul recitalului interactiv, care a pus în lumină preferințele membrilor cenaclului pentru versurile celor doi poeți. S-a cântat Sara pe deal cu întreaga asistență, s-au recitat versuri din memorie, căci doamna profesoară Elena Vasiliu știe și la vârsta înaintată pe care a împlinit-o, chiar trăind departe de țară, textul poeziei “Veniți după mine, tovarăși” de L.Blaga, poezie pe care a și interpretat-o pentru a atrage atenția participanților asupra frumuseții ei. Participanții de toate vârstele au citit versurile lor preferate, vârstnicii dovedind o pasiune ce pare că nu s-a clintit întreaga lor viață pentru poeziile eminesciene, care le pot alina și astăzi nostalgiile și neliniștile. Recitalul de poezie a fost susținut de Georgeta Popa,  Natalia Maxim, Pr. Ioan Bogdan,Monica Doreanu, Simona Sîrghie și Patricia Bratulescu. 

    Domnul Mircea Fotino și-a amintit răstimpul celor aproape cinci decenii, când el cu soția erau singurii români din Denver și se bucură să vadă ce oază de cultură s-a creat în ultimii 5 ani prin activitatea cenaclului, la care sunt invitați scriitori locali sau sosiți din țară. Directorul Cenaclului, Sebastian Doreanu, intervenind ca mare iubitor și cititor împătimit de carte, a ținut să menționeze că Anca Sîrghie, căreia i se datorește ideea înființării acestui cenaclu,  a lansat în cei 5 ani volume foarte interesante, ca Aurel Cioran, fratele fiului risipitorși Dăltuiri,  de Radu Stanca, ambele îngrijite ca ediții împreună cu Marin Diaconu și publicate în 2012. Au urmat  cele două volume intitulate Radu Stanca. Profil spiritual”, editate în aceeași colaborare după 3 ani, iar în 2016 Anca Sîrghie a semnat noua carte „Radu Stanca. Evocări și interpretări în evantai”. Cenaclul se mândrește cu faptul că a găzduit toate aceste lansări.

   Autoarea însăși a luat cuvântul spre a explica de ce primele lansări ale cărților ei recente s-au făcut la Cenaclul Românesc “Mircea Eliade “ din Denver și nu în țară, cum ar fi fost firesc. Efortul repetatelor corecturi ale unei noi cărți, suprapus peste examene cu studenții de la facultate și  cu scoaterea revistei  academice“Lumina slovei scrise”, ajunsăîn prezent la al XVIII-lea volum, unde este singurul redactor ( “one man show“, cum spunea Nicu Băciuț despre revista lui scoasă la Tg. Mureș în aceleași condiții) făceau ca editorul să-i aducă prima tranșă exact în preziua plecării spre Denver. Bucuria de a vedea noua carte a determinat-o pe Anca Sîrghie, de fiecare dată, să accepte ca lansarea să înceapă tocmai la Munții Stâncoși, nu acasă, la Sibiu. Cea mai mare surpriză s-a produs tocmai în primăvara trecută, când Anca Sîrghie se afla în America, dar a aflat că “Lucian Blaga și ultima lui muză”, apărută în 2015, obținuse Premiul “Octavian Goga” la filiala sibiană a Uniunii Scriitorilor din România, ceremonie la care autoarea nu a avut cum să participe. Din păcate!

    Florina Opran și-a amintit cum a lansat cartea ei memorialisticăSub Cortina de Fier și după căderea ei, iar acum a evocat anii ei de carieră biblioteconomică la București, când a contribuit la stucturarea unor volume ale ediției de “Opere” ale lui Mihai Eminescu.

În calitatea ei de director al Cenaclului, profesoara Simona Sîrghie  a amintit alte evenimente importante din cei 5 ani de activitate aniversați, ea referindu-se la cele susținute de autori ca pr. Aurel Sas cu opt cărți teologice, Horia Ion Groza cu,Ochiul diasporei”-eseuri, Cătălin Pavel - Operation "Purple Fource"sau Mircea Hortensiu Tomuș, care a prezentat într-o reuniune carteaPrintre tristeți și bucurii”, apărută în 2013, „Călător prin amintiri”, ajuns la al 3-lea volum, „Idei , Dezbateri, idealuri”, după ce vol. 2 s-a intitulat „Locuri, oameni, frământări”, 2015. Cu emoție au fost menționate și numele unor soliști vocali, cum a fost  tenorul Costel Busuioc, invitat recent la Cenaclu, unde a dat un recital de neuitat. Demne de apreciere au fost și reuniunile tip șezătoare sau cele dedicate fiecărui anotimp ilustrat în poezie și pictură. Observând că la reuniunile Cenaclului nu participă decât o mică parte a membrilor comunității, anume cei care iubesc cultura, cei ce înțeleg rostul lecturii, așadar, cei mai cultivați, parcă mereu aceiași, doamna Simona Sîrghie a ținut să citeze opinia lui Nicolae Manolescu despre rostul lecturii:“La ce sunt bune cărţile? Îmi vine să răspund: la totul şi la nimic. Poţi trăi foarte bine fără să citeşti. Milioane de oameni n-au deschis niciodată o carte. A vrea să le explici ce pierd e totuna cu a explica unui surd frumuseţea muzicii lui Mozart. În ce mă priveşte, mă număr printre cei care nu pot trăi fără cărţi. Sunt un vicios al lecturii. Am nevoie să citesc aşa cum am nevoie să mănânc şi să beau. Hrana pe care mi-o oferă lectura îmi este la fel de indispensabilă ca şi aceea materială. Resimt fiecare zi fără o carte ca pe o zi pierdută.” Există în comunitatea românilor de la Denver chiar absolvente de filologie, care declară că, fiind nevoite să activeze într-un domeniu practic, cum este cofetăria, nu mai sunt în stare să se apropie de o carte, oricât ar fi ea de interesantă. În realitate, este o problemă de filozofie personală și de rigoare a distribuirii timpului, căci hrana spiritului este la fel de necesară ca și cea biologică, iar pierderile pe care le înregistrezi astăzi, sub apăsarea ignoranței și inerțiilor de tot felul, se recuperează extrem de greu în viitor și se resimt la generațiile de tineri, care nu au în familie un model de preocupare intelectuală.

    Luând cuvântul pentru final, universitara de la Sibiu a simțit nevoia să atragă atenția asupra importanței pe care trebuie să o dea colectivitatea românilor de la Denver copiilor, generația de mâine, exemplificarea ei plecând de la cuvintele adresate în aprilie 1986 de filozoful Constantin Noica liceenilor cu care dialoga:”Lumea oamenilor se împarte în două: în subiecte umane și obiecte umane. Sunteți la vârsta la care trebuie să vă hotărâți să încercați să ajungeți subiecte umane. Dacă vreți să rămâneți obiecte umane n-aveți decât. Vă folosește realitatea într-un fel sau altul…Astăzi, tineretul de pretutindeni nu mai este valabil prin ceea ce este, ci prin ceea ce știe (s.n.) Merită să încercați. Este vârsta la care încercarea trebuie făcută.“ Anca Sîrghie a sfătuit părinții să valorifice aptitudinile și talentele copiilor lor, cărora să le asigure o  bază culturală temeinică, astfel ca să nu pățească rușinea unor studenți la Universitatea Harvard, care, oricât ar fi de inteligenți, nu știu prin ce se desparte America de Europa. În încheiere, dânsa a mulțumit profesorului Doreanu pentru semnalarea revistei Buletinul Bibliotecii Române. Studii și documente române”, care apare într-o nouă serie la Freiburg în Germania, unde comunitatea conaționalilor noștri este puternică. Iată o altă parte a diasporei române care are inițiative importante, ce merită cunoscute. 

   În tot răstimpul celor două ceasuri, cât a durat emoționanta reuniune aniversară, pe ecranul sălii sociale s-au proiectat imagini ilustrative, care au susținut trăirea participanților, încântați să rememoreze atâtea momente de curată trăire românească și de necesară îmbogățire spirituală din cei 5 ani de activitate culturală la Denver.

  

Constantin Mîndruţă: Întâi al lui februarie

0
0

Mulţi îşi lasă capu-acasă,
Dar cred că pot să gândească,
Pălăria lor e bască
Şi-şi fac loc la orice masă.

Nu-şi dau seama când iau plasă,
Lasă gura să vorbească,
Mulţi îşi lasă capu-acasă,
Dar cred că pot să gândească.

Doar cu aer să trăiască,
Ar vrea şi lor să le iasă,
Spuza pe turtă nu-i trasă,
Mama lor să nu mai nască,

Mulţi îşi lasă capu-acasă.

Primăria Municipiului Chişinău: PRIMĂRIA CHIŞINĂU L-A COMEMORAT PE ION UNGUREANU

0
0

 

Tricolorul de pe clădirea Primăriei municipiului Chişinău a fost coborât în bernă, astăzi, 31 ianuarie 2017, pe tot parcursul zilei. De asemenea, în bernă au fost coborâte şi cele trei drapele de la intrarea în sediul Primăriei: drapelul oraşului Chişinău, al Uniunii Europene şi drapelul de stat.

Prin această acţiune, Primăria municipiului Chişinău comemorează trecerea la cele veşnice a ex-ministrului Culturii şi Cultelor, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, unul din fruntaşii Mişcării de Renaştere Naţională, marelui om de cultură, actorul, regizorul, dramaturgul şi cetăţeanul de onoare al oraşului Chişinău, Ion Ungureanu.

Considerăm că o stradă sau o instituţie din Chişinău ar trebui să poarte numele maestrului Ion Ungureanu, iar o decizie în acest sens va fi propusă Consiliului municipal Chişinău.


Astăzi, Ion Ungureanu a fost condus pe ultimul drum şi înmormântat la Cimitirul Central din Chişinău. La sfârşitul lunii decembrie a anului trecut, primarul general al capitalei, Dorin Chirtoacă, l-a vizitat pe maestrul Ion Ungureanu, la spitalul din Bucureşti, unde era internat. Atunci Ion Ungureanu, frământat nu doar de propria boală, dar şi de evoluţiile nefaste din Republica Moldova din ultimele luni,  de rătăcirea basarabenilor din ultimii 25 de ani, a transmis un gând tuturor celor cărora le pasă de soarta acestei palme de pământ, citam: „Unirea, numai unirea cu România ne va scăpa de rele şi de năpasta care a venit din nou toamna trecută peste noi de la răsărit. De-ar înţelege asta toţi, foarte bine ar fi".

În acest context, considerăm sfidător în adresa memoriei maestrului Ion Ungureanu faptul că Igor Dodon a refuzat coborârea drapelelor în bernă în această zi şi declararea unei zile de doliu naţional, în memoria maestrului şi omului de stat Ion Ungureanu care, între multe altele, a readus, în 1990, statuia domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt la locul său iniţial.

Ion Ungureanu a făcut istorie şi va rămâne în istorie, spre deosebire de cel care l-a comemorat formal.

Sergiu Găbureac: LOVITURĂ LA LUMINA LUNII

0
0

În fapt de noapte, FSN (PSD&PDL + ALDE), distrugător al României de-a lungul celor 27 de ani, a dat lovitura de grație statului de drept.

La fel ca la Revoluție, când a declanșat Contrarevoluția tot la fapt de seară, ucigând sute și sute de oameni și rănind alte câteva mii pentru a se instala la Putere, așa au procedat și acum.

Pe furiș, fără a fi cuprinse în Ordinea de Zi a ședinței de guvern din această seară, șobolanii roșii au promovat, desigur la ordinul liderului suprem, cele două ordonanțe, atât de contestate de Justiția însăși și de către oamenii cinstiți din această țară. Astfel, liderii PSD&ALDE au legalizat hoția și bunul plac. O zi de doliu pentru națiunea română !

Așa cum feseneii-ciolănari au distrus țara prin privatizările dezastruoase la adăpostul legii, distrugând mii de fabrici și uzine, așa cum și-au însușit sume exorbitante prin furturi la lumina zilei, așa cum același FSN și-a bătut joc de această țară frumoasă timp de 27 de ani prin cele două creații diabolice: PSD pe stânga și PDL pe Dreapta !

Am tot sperat că nu vor face acest pas sinucigaș ! E clar, Iordache de Caracal și-a servit stăpânii, dar sincer să fiu, nu-l credeam pe bănățeanul Grindeanu de o asemenea blasfemie. Să fie o asemenea hahaleră ! Pe obrazul Banatului s-a pus o uriașă pată.

Fotografia postată de Stoica Ionel.

Tonul de milițian al lui Iordache arată adevărata fața a mișeilor, care dețin acum majoritatea în Parlament și care au făcut un guvern de paie. 

Iordache a vrut să închidă gura presei prezente, care a sesizat instantaneu toată mișelia.

Nu mi-a venit să cred cum tratează acest mârlan jurnaliștii, în direct, în fața unei țări întregi ! Parcă i-am revăzut pe Emil Bobu, Dincă, Postelnicu și alți foști miniștri și membri ai C.C. al P.C.R. !

România intră într-un conflict civil aberant cu proaspeții aleși de doar de 18% din totalul alegătorilor români. Ei nu înțeleg, că 18% nu reprezintă poporul român !

Chiar nu-și dau seama ce înseamnă să iasă în stradă 100.000 de mii de oameni ? Când pe vreme bună dacă ies câteva sute !

Îi tot dau cu poporul a ales, majoritatea a hotărât ! Care majoritate, mizerabililor ? 3,2 milioane de bieți români din care cvasimajoritatea nu pot înțelege conținutul unei fraze ? Pe care i-ați prostit de-a lungul timpului cu tot felul de scenarii apocaliptice ! Acesta-i tristul adevăr ! Oameni ținuți needucați tot de acest regim mișelesc în deceniile postdecembriste.

Vom ieși în stradă, cu mic, cu mare, până vom stopa aceste evidente apucături dictatoriale.

- Ce credeți ? Pentru o amărâtă sută de lei, poporul român va accepta dictatura unor semianalfabeți ajunși în posturi de mare responsabilitate în România ? Unde vreți să duceți țara asta ?

Unde sunt adevăratele valori ale țării ? De ce tace Academia Română ? De ce tac marii intelectuali și specialiști ai României, atâția câți mai sunt ?

Cum suportă Justiția un astfel de ministru ?

Ce se întâmplă cu televiziunile naționale ? Nu mă refer la cele vândute acestor canalii (RTV și Antena 3), care vor să scape de mâna Justiției cu riscul de arunca țara în aer ! Au reușit să distrugă orice urmă de Opoziție politică și acum cred că pot face orice în România !

Ei bine, nu-i așa tovarăși ! Veți plăti pentru toate fărădelegile făcute în această țară timp de 70 de ani. 

Gurul Brucan a avut dreptate, din păcate ! 

Abia acum se ridică țara ! 

România poată fi recuperată din mâna hoților, care au acaparat țara și pe Stânga și pe Dreapta. E timpul !
ULTIMA ORĂ !
 
Uniunea Europeană se autosesizează !
Să nu știe Juncker ce este, de fapt, organizația criminală FSN și creațiile sale PSD și PDL, care au ocupat atât Stânga, cât și Dreapta politică românească, mimând democrația vreme de 27 de ani ? Vremea nemernicilor !
De ce credeți că nu se confirmă nici acum, oficial, adevărul despre Contrarevoluția (lovitura de stat) din decembrie 1989, începând cu ora 18,30 ?
De ce credeți că s-a ajuns la o corupție generalizată în România și o sărăcire a poporului de neimaginat în istoria sa contemporană !
De ce credeți că nu pot fi destructurate rețelele mafiote de la nivel național și mai ales cele la nivelul județelor și local ?
De ce credeți că România bate pasul pe loc, fiind coada Europei și după de 27 de ani ?
E timpul ca românii să-și recupereze țara din mâna criminalilor feseniști !

Eugen Evu: Am avut același anchetator !!!

0
0

 

O revelație așteptată de subînsemnatul câteva decenii, rămâne cu partea ei nevzătoare, orbitoare cum ar dzice Cărtărescu, cel mai prodig scriitor din  feericitul cartier StreiSângeorz marginal Călanului, IOAN BARB. De acest fecundfoarte scrib , cum ar zice colataeralul hațegan, Constantin Stancu, ( ambii juriști dau veste zeci de reviste, de la Provincia Corvina d-antan, la Agonia sau Bocancul literar, coda Jurnalul Deva, Algoritm literar, fondată de dlui

-senior editor Silviu Guga. Foarte acvtiv, mai ales după evenimentele din 1989, Barb cultivă ultra inspirat ssspeciil poezie, proză, eseu, etc/ cu o uluitoare perseverență.Înainte de loviluție, Ioan Barb a fost gazda unui grup al cenaclului meu Lucian Blaga, într-o sărmană căsuță de chirpici, invocată seismic (...)de proza lui scurtă. Țin minte condiția de bordeian înjosit și altele, sursă întreu hărțuielele securistului consatean IOAN HAIKU*. Haicu a fost anchetatorul meu dar și al lui. Viațași opera sîrngeorzanului pot face tema unui policer- milicer mai ceva decât opera în speță de lui Dumitru Huruba.

Din fericire pentru confratele...,mă rezum doar la câteva nume cultivate de el,sub subtilul generic al titlului unei cărți recente_ Dumnezeul din paharul cu votcă...

Iată din nr.2, 2016:

Cornel Ungureanu,Radu Ciobnu, Felix Gyuresik, C. Stancu...

Lista lui Ioan Barb o întrece pe a dlui Nicolae Manolescu, onor președintelui USR...Viața ne-a despărțit, cum și destinele, recte pre-destibeke, sub peștera cerului înstelat și ziua...

I pak dau de știre că el există,scrie și ne scrie într-un chip aproape unic.

Cinstea cea mare este a fostului dsale profesor, Silviu Guga, azi coleg de filială USR la Sibiu.

Cu toate că pântecul mamei...nu poate fi o pșeteră, îl includem în această carte puzzle cu bătrâne sentimente de necolaborator al lăsatei Secului.. Bravos, Ioane!

De la Strei la St. Laurent, vă invităm la cetire și răspândire.

Eugen Evu


"Ioan Barb ne apare ca un poet cu fire poetică. El stă cuminte, oarecum timid - temător, în scrierea poeziei sale, întreţinând un monolog cu propria-i sensibilitate, dar sperând că celălalt e pe aproape, ascultă şi consimte. Ioan Barb vede în lume şi vede lumea drept ceea ce lumea e învoită de el însuşi a arăta: că e disponibil a fi salvată, că e gata să aline şi să alinte cu frumuseţi acreditate de tradiţie, că nădejdile făcătorului ei, poetul, pot face ecou armonios. De aceea, cuvintele versurilor sale sunt mereu limpezite iar dimineţile lor sun mereu promiţătoare de bucurii lirice şi că, vorba cuiva mai vechi "moartea e o amăgire". În fond e o tânjire după "siguranţa din pântecul mamei".
* surse și resurse-  media, Deva.

p.s. Ioan Barb a fost anchetat pentru moartea prin asfixiere a unui furnalist în schimbul de noapte, la Călan, (  cf. protecția muncii), eu doar pentru activitate culturală contra partidului- patrie a lui CEAUȘescu.

Constantin Mîndruţă: Doi al lui februarie

0
0

(Te am pe Tine, Doamne)

 

E-o noapte ce mă duşmăneşte
Cu frigul ei aproape ger,
Nu mai găseşti nimic pe cer
Şi mă gândesc ce îmi lipseşte.

 

Dar e un gând ce linişteşte
Şi îmi dă dreptul ca să sper,
E-o noapte ce mă duşmăneşte
Cu frigul ei aproape ger.

Te am pe Tine ca pe-un ler,
Gândul la Tine mă hrăneşte,
La Tine, Doamne, te iubeşte
Şi am de toate, nu mai pier

 

În noaptea ce mă duşmăneşte.

Al FRANCISC: CUVINTE (POEME)

0
0

AŞ VREA

Aş vrea

să-ţi arunc

o piatră rotundă

‘nainte

Şi tu

Să trebuiască

s-o ocoleşti

ani de zile

Cu răsuflarea tăiată

Şi cu mine de mână.

 

CUVINTE 

Am să las vorbele

Să aibă grijă de mine,

Să mă poarte în lumi noi

În care eu să fiu prinţul,

Tu prinţesa

Şi balul în plină desfăşurare.

 

PREA TÂRZIU

Era mult prea târziu

Să fi zis TATĂL NOSTRU

Şi să îmi fi făcut şi o cruce

Aşa c-am lăsat glonţul

Să treacă prin mine

Sau sufletul meu.

 

LIBER 

Într-o bună zi

Am să fiu liber

Să mă apropii de tine

Fără ca Soarta

Să mai stingă lumina

Sau să-mi explice fiecare mişcare.

 

AŞTEPTARE

În spatele tău senzual

Mi-au ridicat o spânzurătoare

Şi stau şi m-aşteaptă nervoşi

În vreme ce tu, detaşată

Îţi faci unghiile

Şi-ţi pui gene false

Ştiind c-am să vin.

 

MI-AI PĂTRUNS 

Mi-ai pătruns în minte

Absolut dezbrăcată

Şi eu

Nu mai ştiu cum să fac

S-ajung mai repede lângă tine.

 

SPOR 

Fată nurlie

Am să te iau cu mine

Să te-nvăţ mersul pe apă

Că la munca pe arie

Nu sunt eu sigur

C-ai să ai mare spor...

 

POEŢI

Pe drumurile mele de peregrinare

Sunt presăraţi poeţi cu miile

Şi strigă la mine cu toţii

Să opresc şi să le ascult versurile

Dar eu

Le răspund creştineşte

Că nu aud tocmai bine.

 

CINEVA 

Cineva

Îmi sare-n spinare

Fără ca măcar să vorbească

Şi dă din fund

S-alerg mai repede

Să nu ratăm intrarea în Paradis.

 

RESTITUIRE

Auzeam în fiecare moment

Cuie indiferente şi nelămurite

Traversând îndelung trupul Domnului,

Vreme în care mie

Îmi restituiau neîncrederea

De la un capăt la altul.

 

SCHIMBARE 

Toată viaţa

Am stat pe un singur picior

Şi nu m-au lăsat nici măcar să îl schimb

Dar aş fi vrut să fi stat pe două

Sau chiar jos,

Ca tot omul.

 

IUBIRE 

Stau cu mâinile şi picioarele

Legate strâns de privirile tale

Şi uneori parcă doare

Iar alteori

Îmi vine să cânt.

 

TRECERE 

Fată cu mandolina doinindă,

Când o să-mi treci prin apropiere

Am să te rog de o melodie candrie

Care să mă lege cu măiestrie

De CURSUL albiei versului tău

Şi pe acolo, ştiu sigur

Are să treacă în valuri

Tot sângele indecent

Din amintirile tale.

 

MANUELA

Manuela

Era fata dintr-un sat de câmpie

Purtând veşnic o pălărie

Plină ochi cu alb

Şi iubire

Iar eu

Fie vreme bună sau rea

Umblam mereu către ea

Până când mă văzu

Şi după un prim sărut

Mi-o dădu s-o încerc

Şi cu zâmbetele ei

Alături de dorinţele mele

Ne-am trezit printre stele.

 

NICIODATĂ

În veci

N-are să fie prea târziu

Să-ncepem să ne iubim

Fiindcă niciodată

N-are să fie dimineaţă

Înainte de vrere.

Dorel SCHOR: GEORGE GOLDHAMMER - FRUMUSEŢI NEOBSERVATE

0
0

Am un prieten, se numeşte George Goldhammer, dar e mai cunoscut sub apelativul Gyuri. Acum e pensionar, dar multă vreme a lucrat ca specialist în mecanică fină, a fost inventator şi este un excepţional artizan. A lucrat la Oradea, în România, apoi în Israel, la Naharia. Locuieşte acum în Holon, s-a mutat aproape de cei mai tineri din familie. Dar Gyuri mai este un povestitor înăscut, ştie o mulţime de întâmplări interesante, pe care le păstrează într-o originală bancă a amintirilor, din care publică din când în când în presă.

Ceea ce îl face însă pe George Goldhammer un artist deosebit, aproape singular, este harul său de a „povesti"în răşină sintetică. El încorporează flori, insecte şi diferite mici obiecte într-o masă transparentă, conferindu-le autenticitate şi, mai ales, acţiune. Treabă care presupune mult simţ artistic, răbdare de miniaturist, îndemânare de bijutier şi imaginaţie de poet. Gyuri posedă toate aceste calităţi, la care se adaugă o mare şi neostoită dragoste pentru natură.

Uneori, el preia o temă clasică, cum ar fi celebra fabulă a lul La Fontaine cu „greierele şi furnica”, sau nu mai puţin  cunoscuta povestire a scriitorului Ernest Hemingway din „Bătrânul şi marea”. Este remarcabila mişcarea personajelor, cu adevărat autentice, câtă vreme Gyuri a inclus în răşină elemente reale, naturale, îmbogăţindu-le şi poetizându-le.

Cu ani în urmă i-am putut admira multe din lucrările originale lui George Goldhammer (în traducere din germană „Ciocan de aur”) într-o carte întitulată „Fumuseţi neobservate". Într-devăr, cei mai mulţi dintre noi, prinşi în activităţile cotidiene şi citadine, trecem adesea pe lângă aceste frumuseţi ale Naturii, fără să le observăm, fără să admirăm viaţa miilor de gângânii, fără să le auzim zumzetul, neatenţi la zborul şi ciripitul păsărilor şi la verdele ierbii şi al frunzelor.

Iar Gyuri, venicul îndrăgostit al acestor frumuseţi ancestrale, ne declară: „A vorbit natura, eu doar i-am ascultat povestea..." Pe care, într-o formă sau alta, ne-o transmite şi nouă.