La trecerea unei luni de preşedinţie a pretinsului „preşedinte al întregului popor” rezultatul este unul catastrofal. Dodon continuă să fie preşedinte psrm, să se afle pe baricade postându-se împotriva a cel puţin a unei jumătăţi a populaţiei. Aceasta dacă luăm în consideraţie că în recentele alegeri prezudenţiale au participat doar 51% din populaţia cu drept de vot. Votanţii lui Dodon, foarte bine organizaţi, au ieşit în masă la vot. Deci cei care nu au participat la vot în mare parte nu sunt adepţii lui Dodon. Atunci reiese că Dodon se postează împotriva a cel puţin 2/3 din populaţie. Halal de aşa preşedinte!

   Acest anarhist socialist Dodon acţionează într-un mod distrugător în toate domeniile în stilul mentorilor săi socialişti anarhişti, fiind axat pe distrugerea a tot ce în opinia sa deformată compromite cursul său proRusia şi falsa statalitate. Încercând să-i înţeleg comportamentul, acţiunile acestui kremlinez gândul mă duce la unul dintre fondatorii a ceea căreia i se închină Dodon. Igori (vareagul Ingvar) (Dodonul nostru poartă acelaşi nume!), fiul lui Rurik, atacă Kievul şi îi ucide pe unchii săi Ascold şi Dir. Nu reuşeşte să consolideze bine noul stat că îşi îndreaptă privirile şi oastea spre bogatul Constantinopol, Ţarigrad, dar este înfrânt. Nu reuşise să se formeze bine noul stat rus la Kiev că fiul lui Igori Sveatoslav porneşte iarăşi împotriva Constantinopolului, intenţionând să-şi mute capitala în Dobrogea. Este ucis la retragerea lui spre Kiev şi doar fiului său, nepotului lui Igori îi reuşeşte consolidarea Rusiei kievene, mama pe care ca o fiică rea atât de mult o detestă actualul stat rus.

   Am făcut o paralelă dar să ne întoarcem la Dodonul (printre altele un prieten din Germania mi-a explicat că în limba germană sună chiar haios!). Doar într-o lună de zile a „reuşit” să se implice „dodoneşte”într-un mod distrugător mai în toate domeniile. Să încercăm să le luăm metodic pe rând. Pe plan extern a făcut un mare tam-tam în faţa stăpânilor săi la Moscova cu denunţarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană ştiind foarte bine (şi stăpânii lui ştiu acest lucru) că nu e de competenţa sa. Supus unor permanente încercări acest colţ de Ţară nu mai reuşeşte să ducă la capăt nici o reformă care i-ar face viaţa lui moş Ion mai uşoară. În aceşti 25 de ani de aşa numită independenţă am încercat mai totul: decomunizarea economiei folosind un soi de capitalism sălbatic pur moldovenesc (unde s-a furat ca în codrul des!), recomunizarea (pe timpul guvernării comuniste) ca în sfârşit, după aproape 25 de ani de orbecăit în junglă, să facem un pas clar spre modelul european, semnând Acordul de Asociere, atât de detestat de Kremlin şi stabilindu-se un plan concret de acţiuni de integrare treptată. Desigur, modul cum este realizat acest plan de acţiuni de către guvernarea actuală a lui Plahotniuc nici pe departe nu este cel care ar trebui să fie, dar totuşi este un început, o mişcare înainte (drept dovadă sunt cele câteva miliarde de euro investiţi în infrastructura Republicii). Chiar şi ortodoxul Lukaşenko îşi reorientează ţara spre acest model, distanţându-se de fratele său de sânge Putin, spre care cu atâta insistenţă diabolică ne îndeamnă „holopul” Dodon.

Ce face în acest caz Dodon? Procedează ca „…grădinarul care are obiceiul de a o apuca planta de rădăcini ca să vadă dacă creşte aşa cum trebuie”.Încearcă să smulgă această plantă care abia a prins rădăcini, nepropunând nimic în loc. Deschiderea pieţei ruseşti pentru produsele moldoveneşti este un bluf. În timpul cât Putin ne-a bătut cu sancţiunile economice ea a fost ocupată de alţii. Este un proces natural. Faptul că numărul întreprinderilor moldoveneşti, cărora li se va permite exportul în Rusia se va mări cu câteva, şi acele preponderent din Transnistria şi Găgăuzia, nu va putea rezolva problema exporturilor moldoveneşti. Dimpotrivă producătorii moldoveni vor pierde şi sectoarele ocupate pe piața europeană şi românească. Cred totuşi că Dodon se va întoarce de la Bruxel, unde intenţionează să discute şi aceste probleme, cu coada între vine. Din Rusia nu am primit nici un ajutor în această perioadă de veşnică tranziţie, pe când din Uniunea Europeană, inclusiv, România ne-au venit mai multe miliarde de euro.

Tot în planul politicii externe Dodon a înrăutăţit la maxim relaţiile cu vecinii – Ucraina şi, îndeosebi, cu România. Ca un adevărat masochist Dodon primeşte plăcere din faptul că îi atacă în permanenţă pe cei de un sânge. Ce mamă l-a născut şi educat pe acest mankurt?

Însă cele mai distrugătoare sunt acţiunile lui Dodon pe plan intern. Ce a făcut distrugător din prima zi a sa de preşedinţie: a smuls steagul UE (cea care acum îl hrăneşte!) de pe preşedinţie; a înlocuit în bârlogul său limba română cu aşa numita „limbă moldovenească”; s-a apucat pripit (de parcă simte că nu va avea 4 ani înainte!) de refacerea istoriei; a propus o aberantă „soluţie dodonistă” de înlocuire a tricolorului cu un simplu steag de luptă al vechii Moldove; a făcut un prim pas (de când este preşedinte) spre federalizarea Republicii; s-a apucat de capul Academiei de Ştiinţe ş.m.a. paşi trăsniţi. Procedează ca un anarhist sadea.

Să ne oprim la unele din ele. Acest „tătuc al naţiunii”în calitatea sa de preşedinte şi garant al Constituţiei şi integrităţii statului face tocmai contrariul. Chiar în primele zile se întâlneşte (de la egal la egal ca doi ditamai preşedinţi aleşi de popor!) cu aşa numitul preşedinte al Transnistriei Kranoselskij, depune flori la monumentul cazacilor morţi în acel război dus de Rusia contra tânărului stat recunoscut de ONU), îşi cere scuze pentru „sutele de mii de morţi” (de unde a luat aceste cifre!)în războiul Republicii Moldova contra Transnistriei (chiar aşa scrie şi în manualele de istorie studiată în şcolile şi universităţile din Transnistria)”. Este o blasfemie în adresa miilor de morţi şi răniţi în acest război al Rusiei contra Republicii Moldova. 

Pentru revizuirea Istoriei a creat o aşa numită comisie care va încerca înlocuirea disciplinei de Istoria Românilor cu o Istorie a Moldovei, pentru care a şi elaborat pe banii ştim noi ai cui! un surogat de manual tocmai în trei volume. Ruşii au dreptul să studieze istoria vechii Rusii care include şi cea kieveană iar nouă acest kremlinez ne propune să studiem nu istoria întregului neam dar doar a celor de pe malul Bâcului. Să ştie acest holop că şi-au rupt colţii de acest subiect rechini mai mari ca el.

Referitor la atacurile bădărăneşti asupra Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Nimeni nu neagă faptul că în Academie există anumite probleme însă modul cum procedează Dodon nu este pentru redresarea situaţiei ci doar o răzbunare pentru atitudinea forului principal al savanţilor în probleme de limbă şi istorie.

S-a apucat Dodon şi de moştenirea lăsată de preşedinţiile anterioare – palatul prezidenţial aflat în păragină după evenimentele din 7 aprilie (atunci când el era prim viceministru!). Ca să vezi localul preşedinţiei încăpător pentru ceilalţi preşedinţi a devenit neîncăpător pentru ditamai preşedintele Dodon. Şi explicaţia de unde va lua bani este pentru proşti drept care ne ţine. „Banii nu vor fi de la buget. Vor fi de la investitori”. Minciuni gogonate. Cine oare în acest colţ de ţară face ceva fără să aibă chilipir. Vă mai amintiţi de minciuna gogonată spusă acum vreo doi ani  precum că palatul său în trei nivele care costă mai multe milioane a fost construit cu ajutorul părinţilor care în realitate sunt nişte pensionari amărâţi cu pensii de foşti învăţători!  

Referitor la înlocuirea tricolorului naţional cu unul din steagurile de luptă al lui Ştefan cel Mare. Cu acelaşi succes iar propune lui Putin să înlocuiască tricolorul rusesc care simbolizează uniunea slavă (roşu – Rusia, alb – Bielarusi şi albastru – Ucraina) cu steagul roşu care reprezintă Rusia. Totodată steagul propus de marele istoric statalist Dodon este unul din steagurile statului Moldova care astăzi e împărţit în Moldova de peste Prut din  componenţa României; Republica Moldova, Bucovina, nordul şi sudul Basarabiei din componenţa Ucrainei. Este absolut clar că această nouă făcătură dodonistă este un moft al unui mancurt fără neam şi ţară. Alexandru Ioan Cuza (acest mancurt îl consideră trădător pe cel care a realizat mica Unire!) a fost la înălţimea mariolor oameni de stat în comparaţie cu pigmeul Dodon atunci când pentru binele naţiunii (unificarea ei) a renuntat la capitală şi la steag.

Exemplele pot fi continuate. Ai impresia că el zile întregi se gândeşte doar la ce ar mai putea strica în acest colţ de ţară atât de prost guvernat. Te gândeşti la faptul cât de mare se dă şi cât de mic este în adevăr. Sunt sigur că nu oricine ştie cine este preşedintele Germaniei – o republică parlamentară ca şi noi? Este Joachim Gauck de care nici eu nu ştiam până nu m-am informat special. Pe când Dodon s-a făcut cunoscut în lumea întreagă prin găinăriile pe care a reuşit să le comită.

Devine deja iritant (la nici o sută de zile de preşedinţie!) acest Dodon, care apare seara de seară la televiziunile lui sau materiale prezentate de lacheii lui despre el. Internetul explodează de atâtea informaţii proaste despre Dodon. „M-am săturat de Dodon” spune tânăra jurnalistă G. Carasiucenco. „Igor Dodon, președintele Republicii Moldova, însă nu e a tuturor oamenilor, a spus atâtea prostii într-o lună de la învestirea sa, că toată opinia publică este îndreptată egoist spre el”. „Mi-e dor de Nicolae Timofti” spune Dan Nicu. „L-am criticat pe fostul şef al statului, Nicolae Timofti, de mai multe ori în articolele mele…Tot Nicolae Timofti, însă, l-a înfruntat pe Putin atunci când acesta din urmă a acuzat Republica Moldova că nu s-a consultat cu Rusia pe tema semnării tratatului de asociere cu UE... Ştia să se facă respectat în instituţiile statului, dar şi în cele internaţionale”.

Şi eu m-am săturat de Dodon. Dar voi?

Şi când te gândeşti că va trebui să-l suportăm tocmai patru ani de zile ţi se face rău.

„...Putem spune că tragedia umanităţii trebuie

 trăită ca propria ta nenorocire. Din punct de vedere global răspundem, ne asumăm păcatele lumii. Dar consecinţa o trage cel care greşeşte.”

(Arhimandritul ARSENIE PAPACIOC)

Ioan Ianolide - Deţinutul profet este unul dintre Vlăstarii creştini, răsăriţi din Rădăcina ortodoxă, falnică, multimilenară a Ţăranului aristocrat protodac, de esenţă imperială geto-tracă, a proto-neamului nostru pelasg, precreştin, înfiat ortodoxiei lui Hristos, care a înflorit în mari dascăli, iluştrii poeţi, mame sfinte, artişti consacraţi, eroi-jertfitori, genii ale gândirii, cuvioşi-filocalici, filosofi creştini, profeţi-mistici, martiri prisositori, mărturisitori şi sfinţi.

Cartea eroului-martirului-mărturisitorului Ioan Ianolide, Deţinutul profet, editată la editura Bonifaciu, se desfăşoară pe trei părţi semnificative: partea I-a-Tristeţiile unui deţinut, urmată de partea a II-a cu Profeţiile unui deţinut şi încheind cu Spovedania unui deţinut.

Lucrarea a fost prefaţată cu o Lămurire asupra ediţiei şi postfaţată cu Epilogul autorului. Tot zbuciumul lăuntric în care a lăcrimat sufletul acestui mare Român, al acestui mare Creştin Ortodox, mare cât Dacia nemuritorului Decebal-geneza Străbunilor hărăziţi dintru început de Dumnezeu în lume, a odrăslit în cununi de veşnicie primordială, cu Doine prelinse din bucuria şi tristeţea frumoasei prinţese Dochia şi a marilor ei luptători, cu reflexele fulgerătoare ale Eroilor urmaşi intraţi în Legendele de Aur ale Străbunilor, cu porfira de Dor şi heraldica nobilă a Suferinţei, cu mărgăritare de Lacrimi şi nestemate de Sânge, cu nădejdea nituită de Lanţuri şi libertatea prinsă în zalele Cătuşei însetată de durere, cu pogromul de Prigoniri şi Golgotele Răstignirii, cu flamura Crucii şi biruinţa Învierii Neamului nostru dacoromân sfânt, inima lui ţâşneşte spre înaltul cer prin strigătul profetic al Generaţiei sale mistice-mesianice-martirice.

„Deţinutul profet” a pătimit un sfert de secol în coperţile unui manuscris ascuns de Dumnezeu de teama irozilor, ajuns în cele din urmă peste Ocean la părintele ales, pătimitor şi jertfitor Gheorghe Calciu-Dumitreasa pentru a-i înlesni lumina tiparului după urcarea la cer a profetului-autor, dar mărturiile scrise mai zăbovesc un timp cu noul protector până când acesta se întoarce însoţit de manuscris în Ţara Maicii Domnului, pentru ca din această sfântă Grădină, din colţul de rai al Mănăstirii Diaconeşti, prin grija părintescă a Duhovnicului Amfilohie Brânză, Comandorul-duhovnic, amândoi martirii-mărturisitori să-şi ia zborul către cerul binecuvântat de sus al Daciei lor, lăsând zestre pământului lucrarea profetică ziditoare.

Prin conţinutul prelins din sufletul zbuciumat, aureolat de suferinţă, dar mare şi iubitor al pătimitorului profet-teolog, Cartea este o Filosofie ortodoxă a esenţelor spirituale peste pâlpîirile de azur ale geniului creştin şi cu câteva ceruri deasupra pretinşilor teologi instituţionalizaţi. Toată urzeala ţesăturii contemporane în care existăm este reliefată de lumina cuvântului său hristic, ca o sabie spirituală, epistolară ce despică negura apocaliptică, învolburată numai de nesăbuinţa indivizilor autohtoni şi a confraţilor alogeni care au decăzut de mult din condiţia lor firească de oameni şi din Icoana Chipului lui Dumnezeu.

Profetul-mărturisitor Ioan Ianolide nune vesteşte apocalipsa, ca să ne înspăimânte, ci altceva cu mult mai presus şi mai salvator : Biruinţa lui Iisus Hristos. Biruinţă care, în ciuda dezertărilor apărătorilor ortodocşi responsabili ai creştinismului, încă mai are resurse de luptă, de schimbare, de reînnoire, pe măsură ce revine la comuniunea cu Hristos, cu Dumnezeu.

Trebuie să mărturisim-Testamentul dumnezeiesc-uman al lui Iisus Hristos, ca să salvăm, oricine fiind creştin ortodox de pe orice treaptă, din pârjolul ateu, globalist, comunist-bleu, boabele de grâu ale Zestrei existenţei şi esenţei noastre spirituale daco-creştine, pentru a nu ajunge la o arie a putreziciunii, a descompunerii, ca în cazul românilor şi a altora aflaţi pe Canaanul american - tărâmului făgăduinţei, consemnat de actorul Român Ortodox-Mărturisitor Dan Puric: „Un bun prieten de al meu mi-a spus că într-un aeroport din SUA, soţia lui, româncă şi ea, nu-şi găsea paşaportul şi uşor iritată, căutând în geantă, a exclamat în engleză Oh, my God! Imediat, ca din senin, s-a apropiat de ea o doamnă din personalul aeroportului şi i-a spus cu o voce rece şi autoritară că îi este interzisă această expresie în spaţiul public. Şi atunci vin şi spun: când România va ajunge aşa, poporul român nu va mai exista!” (Dan Puric, Să fii Român! Bucureşti-2016, p. 159)

Mărturisirea este o lucrare hristică, mesianică, hărăzită ca o vocaţie şi ca o misiune a Profeţilor, ca prin cuvântul lor să iradieze o putere de Sus, o revelaţie pentru a lumina sufletul unui Neam, pregătindu-l astfel pentru o întrupare a desăvârşirii creştine, prin jertfa asumată, urmată de Mântuitorul Hristos pe calea aparte şi prin uşa strâmtă a Ortodoxiei.

O astfel de Cale trecând dincolo de imaginar, a fost cu putinţă prin biruirea Iadului din temniţele româneşti ateo-regalo-comuniste. Strigătul profetului prelins din oceanul de lacrimi al durerii Neamului dac, rupe zăgazul Zidului roşu, prin convulsiile dureroase, întinse ca un reflux al suferinţei asumate ce s-a înseninat ca ţipătul de azur al Pescăruşului ce planează deasupra poalei albastre de ţărm, ca o undă de ţâşnire spre luptă, spre salvare, spre adevăr, spre credinţă, spre onoare, spre jertfă, spre biruinţă, spre demnitate, spre dragoste, spre înnoirere, spre înălţare a Neamului înconvoiat de haosul abisal prăvălit odată cu statul-ateu uzurpator peste minunata noastră multimilenară Vatră creştină.

Strigătul profetului Ioan Ianolide s-a pogorât ca un fulger pentru a se aprinde în inimile şi sufletele celor care au mai rămas eroi creştini, demni ca autoritate a mărturisirii ortodoxe. Ecoul Mărturisitorului s-a prăvălit ca un înverşunat torent, ca o mare cascadă care, mătură în calea sa toate puhoaiele meschine, persecutoare, prigonitoare, politicianiste, ca un mare fluviu învolburat aşa cum îl definea în stilul său filosoful Constantin Noica pe orgoliosul naţionalist profesor Iorga: „... e ca Dunărea, spală malurile şi poartă tot: case, nămolul fertil, pomi cu crăcile în sus, câini morţi, unguri, cioate...” (Aurel Ion Brumaru, Sfântul Petre Ţuţea şi Proiectul, articol apărut în Petre Ţuţea în Conştiinţa Contemporanilor săi. Articole, Evocări, Eseuri-Crestomaţie de Gabriel Stănescu. Ed. Criterion, Bucureşti-2010, p. 52)

Autorul,prin mesajulsău profetic ne aduce în pridvorul paradoxal al unei spirituale îndrăzneli limitată doar de o smerenie asemeni unui ascet mistic, încercat aflat în largul pustiei sale peste care păstoresc doar Dumnezeu, Cerul şi el, revelând privilejul haric al Duhului care grăieşte prin el, pentru a ne reveni, pentru a ne întoarce Acasă, în Sânul bisericii Strămoşeşti, pe Moşia gliei străbune, întru asemănarea Chipului lui Dumnezeu, înnoit prin Hristos, pentru a ne întoarce la simţirea dacoromânului legendar, cea prea primitoare, doldora de omenie, prea dăruitoare, prea zămislitoare de eroi, prea întrupătoare de călăuzitori, de mărturisitori, de martiri şi de sfinţi.

Apelul şi mesajul lui maturizat în cicatricele durerii, turnată în tiparul de aur al demnităţii, după ce ne poartă pe Calea desăvârşirii sale lăuntrice, prin focul mistic înteţit de flăcările suferinţei din temniţele feroce ale iadului pripăşit la noi, ne arată că jertfa sa este totuşi insuficientă şi că trebuie urcat cu mult mai sus, pe piscul filocalic, spre comuniunea deplină a sufletului cu Dumnezeu, cu Fecioara Maria, cu Martirii şi Sfinţii Neamului, unde străluceşte aura ortodoxă ce răspândeşte în jurui şi la mari distanţe chipul integral al creştinismului real.

Numai aşa Răsăritul acestui Neam falnic, drept şi viteaz, cu chemarea Zorilor aurii şi azurul înmiresmat al cântării liturgice pogoară Taina proniatoare ce înmugureşte trăirea lăuntrică, deschizându-se asupra lumii ca o binecuvântată Corolă de flori a Cuvântului şi a Iubirii. Lămurirea asupra ediţiei ne descoperă Taina deţinutului profet: „Deţinutul profet” este o carte care şi-a ales singură momentul apariţiei.

Manuscrisul-pelerin al profetului-martir, încarcerat 23 de ani pentru vina de a fi Român şi Creştin ortodox, Ioan Ianolide a ajuns alături de o scrisoare a autorului adresată doamnei Doctor Ana Maria Marin Van Saanen, prin care o ruga să trimită textul scris sub nasul securităţii după anii ’85, în SUA la părintele prieten, camarad de suferinţă şi biruinţă Gheorghe Calciu-Dumitreasa spre publicare, dar fără să dezvăluie numele autorului.

Părintele nu l-a putut publica la timp, aşa că Bunul Dumnezeu l-a ţinut sub obroc până la plinirea vremii. Surprinzător profetul nostru ne avertizează că: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă în mileniul trei.” Autorul demască faţa demonică a tiraniei mondiale care, uniformizează planeta declanşând în omenire Apostazia acestei lumi prea obosită de sine, de atotsuficienţa şi nepăsarea sa.

Profetul-martir trage de Clopotul cel mare al Bisericii noastre Ortodoxe, de acel Buga al Marelui Ştefan de la Putna, pentru a trezi Sinodul cel prea bogat, prea corupt, prea necreştin şi prea nepăsător la slujirea divină a lui Hristos şi a Neamului nostru, Cler prea Înalt uns în lojele iudeo-masonice apăsat doar de mitrele de aur şi rubine puse una peste alta, de cârjele arhiereşti cât stâlpii unei catedrale ortodoxe, Cler responsabil de pieirea societăţii româneşti pravoslavnice: „Biserica nu poate binecuvânta la întâmplare orice formă socială, orice lege, orice instituţie, orice doctrină, orice ideal, orice oameni, ci numai pe acelea care aparţin mesajului evanghelic, prin care se slujesc oamenii acelei vremi. E mai lucrătoare o Biserică prigonită dar pură, decât una strălucitoare dar convenţională.”

„Că „Deţinutul profet” a apărut chiar la momentul când cuvintele autorului încep să se împlinească, nu este un lucru întâmplător. Rămâne doar să nu lăsăm profeţii temniţelor să strige în deşert, căci oamenii aceştia au trăit şi au murit pentru Hristos.”

Mănăstirea Diaconeşti, 11 Aprilie 2009.

Partea întâi-Tristeţile unui deţinut

Profetul-pătimitor întrevede căderea unor capete ale balaurului roşu-comunismul, dar pe măsură ce i se retează, ele cresc la loc, mai viguroae şi mai multe, pentru a-şi întinde tentacolele hegemoniei universale a răului prin forţele sale apocaliptice revitalizate deopotrivă de ateism şi de o mare parte a creştinilor inerţi, somnolenţi, indiferenţi ori corupţi.

„Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent.

Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice. Aşa se explică apariţia teoriei fiinţei sacre a Israelului, izvorâte din spirit caiafic. Cucerirea Ierusalimului e un semn antihristic, şi lumea creştină nu i se poate opune.

Creştinismul nu poate admite Israelul caiafic, căci Îl neagă pe Hristos... Evreii nu pot accepta nici după două mii de ani conceptul hristic şi rămân înzidiţi în spiritul caiafic, care-L ucide pe Hristos Dumnezeu din raţiunea de a salva fiinţa poporului israelit. Teoria fiinţei sacre este produsul caiafismului.

Deşi sunt impresionante vitalitatea şi mesianismul israelitean, ele se dovedesc catastrofale pentru ei şi nefaste pentru omenire. Antisionismul este răspunsul proletariatului internaţional la politica israeliteană de dominare a lumii, în cadrul revoluţiei proletariatului internaţional.

Conflictul între sionism şi comunism este public, dar nu produce incendiu pentru că ambele părţi au încă interese comune. Deţinutul îşi trăieşte viaţa ca şi cum s-ar afla în faţa lui Dumnezeu. Stă ore în şir, ziua şi noaptea, în stare de trezvie, pe un scaun şi aşteaptă, rugându-se şi chemând mângâierea şi descoperirea Duhului Sfânt.

Nu tinde către miracole, ci spre o atentă dreaptă judecată. Ştie că reflectarea luminii divine este în funcţie de condiţiile şi structurile fiinţei sale, de aceea nu se hazardează în absolut. Deşi în clipa unei luminări are simţământul Adevărului, el rămâne rezervat, căci numai verificarea ulterioară va dovedi în ce măsură a fost în adevăr. Misiunea omului este de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.

Profetul a suferit înainte, în timpul şi după suferinţă, admiţând-o şi abordând toate problemele omeneşti existenţiale prin prisma teologic-ortodoxă, străduindu-se prin subţirimea minţii coborâte în inimă să primească viziunea în har, astfel ca gândirea lui să aibă temei hristic, evanghelic, apostolic şi patristic.

El nu face sinteze, căci a uitat tot ce a citit, ci vede sinteza lumii în simbolurile ei. E atent la toate dimensiunile condiţiei umane, doreşte să le cuprindă, dar ştie că mereu îi va scăpa ceva. De aceea nu poate cugeta lumea decât ancorat în Hristos... Pe firul Tradiţiei prelinsă din lumina lui Hristos, profetul nostru se ancorează cu tot harul pentru a da temei mesajului său şi pentru a avea rezonanţă deplină în rândul celor avizaţi de autoritatea instituţiilor pe care le reprezintă şi faţă de care sunt responsabili întru adevăr.

Nu sunt exceptaţi niciunul dintre liderii spirituali care au rolul de educare, de îndrumare, de învăţare, de slujire: filosofi, gânditori, teologi şi mai cu seamă vlădicii prea înbuibaţi de sine. iziunea lui despre lume şi creştinătate e autentică, se păstrează în duhul lui Hristos şi al Sfintei Tradiţii, dar la modul neconvenţional, neformal şi neritual, de aceea încercările sale de a comunica cu cei mai cunoscuţi dintre monahi s-au lovit fie de opacitatea acestora, fie de teama din ei.

Cu vlădicii nu încearcă să ţină un dialog, căci nu are încredere în ei. Adesea îi condamnă şi se revoltă în sine împotriva slugărniciei lor. Marii teologi ai epocii-şi sunt câţiva-nu-i dau satisfacţie, căci nu gândesc lumea prin Hristos, ci gândesc pe Hristos prin Biserică, ori el consideră că rolul creştinătăţii este să lucreze mântuirea lumii într-o necurmată actualitate istorică a lui Hristos. Subtilitatea ideilor sale l-a făcut şi mai credincios, căci echilibrul omului nu poate fi realizat decât prin comuniunea omului cu Dumnezeu...

În toată singurătatea lui, el nu se simte singur. În toată umilitoarea lui înfrângere, el are certitudinea triumfului Hristosului din lume. Este el un mistic, un filosof, un om politic, un poet, un om de ştiinţă, un economist? Nu. El se consideră simplu un om creştin. Din perspectiva aceasta cugetă la Filocalie, la teologie, la creştinătate...

Mănăstirile îi dau un prilej de îndelungată şi rodnică meditaţie. Monahismul îi apare fie ca o dedicare de excepţie în duh paulinic ce nu s-a stins în creştinătate, fie ca o resemnare a creştinătăţii care, neputând realiza imaginea Împărăţiei lui Dumnezeu în mijlocul lumii, deci ca lume, s-a mulţumit cu orânduirea mănăstirească. Monahul e un ostaş ideal al lui Hristos, dar mănăstirea nu e o fidelă imagine a Împărăţiei lui Dumnezeu.

Deţinutul visează să se zidească o lume creştină. Respinge comunismul ateu, care vrea o lume dreaptă prin determinismul legităţii istorice, dar respinge şi capitalismul, care vrea o societate de consum ca scop al vieţii, prin exacerbarea egoismului din oameni... Oricât de decăzut este monahismul de azi, el este totuşi expresia libertăţii omeneşti întru dreptate, adevăr şi iubire... Conducerile mănăstireşti, aservite statului, depind de stat. În fiecare mănăstire sunt multiple reţele de informatori.

Viaţa în mănăstire este controlată de Partid, de Securitate şi de Miliţie, dar cel mai regretabil control se exercită de către stat prin ierarhia bisericească.

Partea a II-a-Profeţiile unui deţinut.

Întreaga sa viziune filocalică este o ţesătură sofianică de Logos dumnezeiesc ce nu curge ca un gând lăuntric propriu, sau ca o idee de sine stătătoare, ci grăirea şi voinţa Duhului care, întregeşte o comunitate de spirit. Logosul se reflectă către cuvântul gânditorului, imprimându-i taina comuniunii. Cuvântul Cel de Sus impune tăcerea celui de jos, ascultarea deci, comunicându-se, comunicare ce presupune contemporaneitate şi simultaneitate de sens a culturii ortodoxe în Duhul filosofiei creştine, care să imprime lumii o civilizaţie creştină. 

„Civilizaţia modernă şi-a dezvoltat treptat propriul ei sfârşit, căci este cea mai dezechilibrată lume ce a existat cândva. Forţa ei este colosală şi sfârşitul ei este dezastruos. Pe căile progresului paşnic, lumea va pieri prin senzualism, anarhie, tiranie, ură, poluarea naturii, epuizarea resurselor naturii, conflicte, degradarea şi alienarea oamenilor. Statul care va avea monopolul armelor sofisticate, al ingineriei genetice şi al tehnicii de determinare a conştiinţelor va fi atotputernic şi va nimici omenirea.

Nimeni nu garantează libertatea oamenilor în această civilizaţie, nimeni nu poate guverna forţele tehnologice în această civilizaţie. De aceea omenirea trăieşte pe culmile disperării...

De două mii de ani evreii militează pe firul roşu al istoriei lor fără Dumnezeu şi împotriva lui Hristos. Ei sunt duşmani ai tuturor oamenilor şi istoria lor trece din dezastru în dezastru, consecinţă a păcatului lor ateu-materialist... Ei nu-L au pe Hristos, deci Îl urăsc pe Hristos şi pe ei înşişi se consideră hristos. Ei se luptă cu Dumnezeu, se luptă cu toată lumea şi se luptă cu toată creştinătatea. Cutezanţa lor e impresionantă, dar şi înspăimântătoare apocalipsă. Opera lor în lume este catastrofală şi monstruoasă...

Dacă evreii se constituie în mod conştient şi voluntar pe poziţie antihristică, mulţi creştini se situează pe poziţia de hristoşi mincinoşi... A spune adevărul despre evrei nu este antisemitism, ci noi, creştinii, plini de iubirea ce L-a mistuit pe Hristos şi repetând-o în aceste vremuri tulburi, noi iubim cu adevărat poporul evreu şi ştim că numai prin Hristos este posibilă mântuirea lor. Tragedia evreilor este catastrofală prin solidaritatea întregului popor evreu cu Ana şi Caiafa. Strigăm deci tuturor evreilor în care mijeşte lumina credinţei, să părăsească satanismul, minciuna şi materialismul iudaic, să se încreştineze şi să se împace cu oamenii... Rasismul lor este absolut, materialismul lor le este în fire, minciuna este centrul gândirii lor pocite şi cu cât vor insista mai mult pe aceste coordonate, pe atât dezastrul lor va fi mai curând.

Sensul apocaliptic al istoriei

Una dintre marile antinomii legate de persoana umană constă în calitatea ei de fiinţă creată, dar devenită în acelaşi timp şi nemuritoare, astfel că unirea dintre cele două noţiuni stă chiar în paradoxul fundamental al fiinţei umane. Omul neexistând prin sine, ci în şi prin Atotcreatorul, devine nemuritor, chiar dacă existenţial trebuie să străbată şi sensul final apocaliptic al istoriei.

Prefigurarea sensului apocaliptic vine odată cu omul, cu viaţa sa care se deschide spre toată splendoarea, dar şi spre multa, parcă prea multa suferinţă. Pruncul vine pe lume plângând, creşte cu plânsul, se întăreşte plângând, se luptă plângând, biruieşte plângând şi o părăseşte tot plângând. Aşadar, o puzderie de suferinţe se ţes în jurul plăpândei fiinţe: în inimă, în suflet, în trup, suferinţe proprii, suferinţe împrumutate, suferinţe primite, suferinţe binecuvântate.

În mijlocul atâtor suferinţe oamenii n-au cerut alinarea de la Dumnezeu, ci s-au vrăjmăşit între ei, s-au ticăloşit mărind aria şi povara suferinţei, dezumanizându-se mai prejos de fiarele sălbatice, astfel încât, când a venit Doctorul inimilor, sufletelor şi trupurilor să le vindece, să pulseze pentru bine, adevăr, frumos, dor, credinţă şi dragoste, turma cea de jos mânată de ne-păstorii care o devorau, s-au năpustit asupra lui Hristos, Dumnezeu-Omul, l-au alungat, l-au arestat, l-au batjocorit, l-au defăimat, l-au scuipat, l-au lovit, l-au torturat, l-au huiduit şi l-au răstignit pe Cruce. Dar, de pe ea, El a biruit lumea şi toate forţele răului, Înviind şi lăsând posibilitatea omului renăscut în creştin să urce Golgota suferinţelor, dar şi să se mântuiască.  Aşadar, prima condiţie a Iubirii este Suferinţa. Astfel n-ar fi trăită în toată plenitudinea ei.

Profetul nostru, Ioan Ianolide, face o radiografie a urii generalizate, elaborate, programate, a fenomenului apocaliptic prin diagnoza răului alimentat deopotrivă de falsele ideologii ale ateilor activi şi de falsele slujiri ale creştinilor pasivi, nepăsători, încremeniţi în haosul lor lăuntric, distrugător la nivel globalist, planetar, prin Apostazie şi domnia Antihristului.

Apostazia a apărut la 1054, prin desprinderea Bisericii de Apus din Sânul Bisericii Mamă a Răsăritului, când raţiunea umană s-a substituit dogmei dumnezeeşti. Al doilea pas l-a făcut Apostazia când Ortodoxia a acceptat înnoirile, adaptându-se modei lumeşti, devenind pseudo-ortodoxia ce ţine pasul cu vremurile, decăzând astfel din Instituţia Divino-umană la cea de ONG-lumesc, urmând al treilea pas-ultimul când Sinodul unei Biserici face o politică de grup, extinsă prin jocurile de rol ale fărădelegii de sus, ale ocârmuitorilor lipsiţi de râvna hristic-apostolească, conform analizei critice a Arhiepiscopului Averchie Tauşev. ( Apostazia şi Antihristul După Învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constanţa-2009, p. 103-113)

Conciliul vatican II-deschide noua primăvară a toamnei cenuşii: Novus Ordo Missae (NOM), aceleaşi iniţiale cu Novus Ordo Seclorum, o nouă evanghelizare universală luciferică: „Biserica nu mai reacţionează împotriva blasfemiei şi profanărilor... Biserica, prin vocea papei, îşi dezavuează trecutul, făcându-şi mereu mea culpa.Vrând parcă să confirme spusele lui Foster Bailey-„Spunând că singura cale este creştinismul, Biserica s-a înșelat amarnic, cauzând astfel persecuţii şi războaie teribile.”-în lucrările de cateheză se poate citi: „Biserica nu deţine monopolul adevărului.” (Marc Dem, Antihristul. Trad. N. Constantinescu, Ed. Bogdana, Bucureşti-2005, p. 165)

Sub egida edenică: Veţi fi ca Dumnezeu!, „Antihristul va sintetiza în persoana sa-sau cel puţin va încerca s-o facă-o întreagă omenire prezentă, aşa cum Adam purta în el toată omenirea care avea să vină. De aceea este indispensabil să supună întreaga populaţie a globului, să o cunoască cât mai amănunţit (fişier central, CV, pedigree), să o supravegheze (ascultarea convorbirilor, informatică, sateliţi de observare), să-i impună aceeaşi gândire (ideologie dominantă, politically correct, autocenzura, poliţia minţii), iar toate acestea nu se pot face decât de către un guvern mondial, bine înarmat din punct de vedere material şi psihologic.” (ibid., p. 81)

Lucrarea antihristică a răului întreţinută de oamenii şi creştinii fără Hristos, grăbeşte criza milenarismului care va impune dictatura globalismului, a Noii Ordini Mondiale, descifrată în vedenia lui N. P. Rîşkovski din Rusia la 17 Aprilie 1905:

„-Sunt slăbit şi învins, dar mai posed încă marea FORŢĂ DE SUGESTIE, şi voi zdrobi lanţurile şi cătuşele, voi trece peste hotarele universului, şi mă voi ridica împreună cu legiunile mele, şi-i voi SILI  pe oameni SĂ SE RĂSCOALE, şi voi începe bătălia, ultima  BĂTĂLIEcu acest Miel blând, ale Cărui raze de slavă, a Cărui blândeţe, smerenie, răbdare, curăţie, nevinovăţie şi Sfinţenie a Sa mă ard cu o flacără insuportabilă, ameninţând cu apropierea prăbuşirii mele în întunericul cel mai din afară.” (Marşul Distrugătorului-Lucrare tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Calinic Episcopul Argeşului. Ed. Credinţa Strămoşească-2009, p. 19)

Viziunea profetică asupra sensului istoric apocaliptic a lui Ianolide devine astfel legitimă:

De ce are istoria sens apocaliptic?/ Se află el în raţiunea divină?/ Se află el în natură?/ Se află el în om?

Cum a apărut răul în lume?/ Cum lucrează răul în lume?/ În duh, în trup, în natură?/ Cum lucrează răul în lume:

La modul individual?/ La modul organizat?/ La modul politic?/ La nivelul elitelor şi al maselor populare?

Se poate nega răul din lume?/ Se poate trăi la întâmplare?/ Se poate trăi legic şi mecanic?

Răul spiritual nu antrenează/ orala lumii, gândirea lumii?/Cultura lumii, societatea?/ Economia, pacea, războiul?

Cine este fiara apocaliptică?/ Şi toate forţele apocaliptice?/ Cine este hristosul mincinos?/ Cine este Antihristul?/ E posibil să se nege sensul apocaliptic al istoriei?

Nu există o apocalipsă personală?

Cine face parte din oştirile apocaliptice?/ Care este rolul evreilor?/ Care este rolul falşilor creştini?/ Care este rolul ateilor?/ Ce alte forţe apocaliptice mai sunt?

Care sunt modalităţile luptei apocaliptice: Cele politice?/ Cele economice?/ Cele culturale?/ Cele artistice?/ Cele ştiinţifice?/ Cele ideologice?/ Cele militare?

Care este raportul dintre diversele forţe apocaliptice?/ Nu-şi transmit puteri una celeilalte?/ Care este atitudinea creştinilor faţă de ele?/ Tinde fiara spre stăpânirea universală?/ Va vrea fiara stăpânirea eternă?/ Cine şi când va stăpâni fiara?

Nu şi-a asumat Hristos misiunea să învingă fiara apocaliptică?/

Nu au datoria creştinii să lupte şi să învingă fiara apocaliptică?/

Nu se poate ca înşişi creştinii să fie vrăjmaşii lui Hristos?/Prin ignoranţă, prin lene, prin indiferenţă?/ Prin ipocrizie, prin laşitate?/

 Pot deveni creştinii robi ai răului?/ Nu se mânie Dumnezeu împotriva falsului creştin?/ Nu trebuie sfărâmat falsul creştinism?/

Puterea răului în lume este opera forţelor răului?/ Este opera incapacităţii creştinilor?/

Există agresivitate pe căi paşnice?/ Există tiranie pe căi paşnice?/ Există o apocalipsă instituţionalizată?/ Prin false ideologii?/ Prin rele orânduiri?/ Prin nedrepte legiuiri?/ Prin criminale abuzuri?/ Prin tiranii locale şi universale?/ Prin greşite idealuri?/ Printr-un mod degradant de viaţă?/ Prin decăderea morală a oamenilor?/ Prin cult satanic?/ Prin prigonirea şi uciderea creştinilor?/

  Originile Apocalipsei nu sunt în păcatul originar?/ Nu e Cain o forţă apocaliptică?/ Nu e viţelul de aur un zeu apocaliptic?/ Nu e uciderea profeţilor un semn apocaliptic?/ N-a venit Hristos să întrerupă Apocalipsa în lume?/ Nu e uciderea lui Hristos noul sens apocaliptic al istoriei?/ Nu e lupta împotriva Duhului Sfânt apocalipsa contra adevărului evident?/

De ce se mânie Dumnezeu pe oameni?/ De ce se desfac peceţile în Apocalipsă?/ De ce apar îngerii şi cartea pecetluită?/ Ce e femeia, ce e balaurul?/ De ce apare Mielul?/ Ce este fiara care face război sfinţilor?/ Ce sunt proorocii mincinoşi?/ Ce este Fiara 666?/ Cine a biruit Fiara?/ Nu se pregăteşte poporul credincios să-L primească pe Hristos?/

Care e rolul creştinătăţii în raport cu acţiunile apocaliptice?/

Nu pregăteşte Duhul Sfânt lumea pentru desăvârşirea veşnică?/

Nu se desăvârşeşte lumea în confruntarea cu vrăjmaşul apocaliptic?/

Biruinţele creştinătăţii nu sunt trepte spre desăvârşire?/

Biruinţa din urmă nu va coincide cu desăvârşirea lumii?/ Cu viaţa ei veşnică?/

Este posibilă pacea în condiţiile apocaliptice?/ Există o acumulare a forţelor apocaliptice?/ Există o creştere a puterilor creştine?/ Dacă Hristos e cu noi, de cine ne vom teme?

Ioan Ianolide nu păşeşte pe drumul celor 20 de veacuri bătătorit de şirul opiniilor, ereziilor ori sectelor proapocaliptice, ci cerne istoria lumii prin filtrele naturii tuturor crizelor: religioasă, morală, spirituală, psihologică, etică, educaţională, socială, economică, culturală, politică, juridică, masonică, răsfrânte atât din afară cât şi dinlăuntru, de irozii şi iudele creştinismului, prin îndepărtarea de Dumnezeu şi alungarea Lui.

Perspectiva morţii nu-l sperie, căci a plecat cu ea la drum chiar din tinereţe, ca şi cu o soaţă, nepărăsindu-l ca o umbră fidelă, dar ştiind însă că moartea nu ţine de cotidian, de lumea care ne înconjoară, ci de condiţia sine qua non a Învierii, stabilită de Ziditorul Vieţii:

„Vrednic eşti să iei cartea şi să deschizi peceţile ei, fiindcă ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat lui Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din toată seminţia şi limba şi poporul şi neamul.” (Apocalipsa 5, 9)

Profetul se cutremură de treapta sălbăticiei şi samavolniciei la care au ajuns semenii săi creştini ori necreştini, alegând, rămânând şi întărindu-se astfel pe Calea Bisericii sale netezită de Parusie-adevărul eficace, necesar şi singurul pentru Mântuire, pe care-l susţine şi părintele Petre Chiricuţă: „Parusia este cununa tuturor înfăptuirilor iconomiei lui Dumnezeu în lume. Este ca o nouă creaţie a unei stări de fericire eternă pentru cei ce au crezut şi au păzit cuvântul Lui. Este timpul, este clipa, spre care au privit şi au suspinat, mângâiaţi în suferinţele lor pentru cer, toţi drepţii tuturor veacurilor. Este clipa când acest eon se va sfârşi, cerul şi pământul se vor înnoi pe veci. Este clipa când „toţi cei morţi întru Christos vor învia”, când toată lumea se va judeca, când cei păcătoşi se vor pedepsi, drepţii se vor binecuvânta. Când, precum zice Apostolul Pavel, „El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere.” [...]Atunci, chiar Fiul se va supune Celui ce a supus toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toate.”( Isaia 51, 6; Daniel 7, 14-27; Luca 21, 23; Apocalipsa 21, 1-27; Ioan 5, 25-29; Tesaloniceni 4, 16, Iuda 13, Evrei 9, 28; I Corinteni 15, 28; Pr. Petre Chiricuţă, Parusia sau despre A Doua Venire. Ed. Anastasia, Bucureşti-2001, p. 73-74)  

Hristos Judecătorul

Judecata finală a fost lăsată la sfârşit pentru ca omul să aibe timp suficent pentru îndreptare. Judecata de Apoi reclamă omenirii momentul adevărului, al răspunderilor, al trezvirii conştiinţei, al pocăinţei, al îndreptării, al tinderii spre desăvârşire, al încreştinării tuturor oamenilor, al încreştinării evreilor. Este precedată de apariţia Fiului Omului, culminând cu biruinţa Mielului. Va fi o judecată reciprocă universală, cu o responsabilitate universală, dar şi una particulară a persoanei prin conştiinţa ei liberă. Osânda veşnică va fi căderea totală din Hristos, absenţa lui Dumnezeu ca iubire şi har. Chinul veşnic sau raiul veşnic va fi conştiinţa. Învierea va fi şi în trup spiritualizat.

Hristos Împăratul

Dacă Apocalipsa va zgudui lumea din temeliile şi ţîţânile ei cele mai profunde, scoţând la iveală toate nedreptăţile căzute la picioarele Adevărului revelat, dacă va fi cutremurul universal, absolut şi necesar pentru o nouă temelie a Dreptăţii Bisericii lui Hristos în care se va aşeza lumea, Parusia în schimb va cumpăni în dramatism, în măreţie dar şi în sublim.

Ioan Ianolide-Deţinutul profet-copleşeşte prin clipa de infinit care a trăit-o ca pe o eternă suferinţă împlinită ca o manifestare a voinţei în care s-a delectat trăirea sa. Fire viguroasă, naturală, surprinsă de unda dreptei măsuri, de reverenţa smereniei împodobită cu simplitatea profundă a cugetului, aprinsă de Rugul spiritual al existenţei, al definirii ca taină de sine, pe care şi-a bătătorit destinul profetic-Far ce luminează Calea multora aflaţi la început de drum.  

Partea a III-a-Spovedania unui deţinut

Deţinutul profet-lucrare de o mare amploare şi atitudine teologicăeste sortită unuiTestament mistic cu caracter naţional şi universal. Autorul-Fiu al Gliei noastre străbune a răsărit ca un Stejar de veghe la cumpăna dintre milenii, din ghinda celor mai falnici străbuni, s-a înălţat viguros cu corola iubirii înmiresmate spre cer, şi-a înfipt adânc rădăcinile în osemintele sacre ale martirilor, şi-a făcut din infinitul nădejdii, Coloană spre biruinţă, iar din jertfa sa curată, punte spre înălţimile serafice.

Fiinţa lui luminată de har, cu chipul răsfrânt ca într-o Icoană de Zamfira a marelui Nicolae Grigorescu, ce risipeşte reflexe de topaz, suie armonios într-o adiere de smirnă împrăştiind celest manifestarea de o desăvârşită subtilitate a genialităţii sale.

Toată chemarea lui, toată lupta, toată credinţa şi toată dăruirea lui ne străbat ca un cutremur  lăuntric de o intensitate capabilă să se prelungească transcedental într-un urcuş mistic al iubirii martirice.

Eu am supravieţuit temniţelor. Prietenii mei, mii în stânga şi zeci de mii în dreapta, au căzut apărându-şi fiinţa eternă, căci atât ne-a mai rămas, să nu murim spiritual. Acum sunt bolnav copt şi sunt semne că nu mai am mult de trăit.

Vremea stă sub semnul lui antihrist. Mi-a mai rămas datoria unei mărturisiri testamentare. De aceea îţi scriu părinte duhovnic.

În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?...

Nuanţele şi subtilităţile sufleteşti sunt nenumărate şi mereu noi.

Creştinul naţionalist român trebuie să-şi trăiască permanent viaţa în grădina Ortodoxiei, ca şi cum Dumnezeu ar fi de faţă, udându-i florile însuşirilor sale, din care se ridică suav spre cer mireasma de nard a sufletului său dac şi curat:

 „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.

Viaţa lui materială s-a tot simplificat, iar cea interioară face transparente esenţele. Adesea, aceleaşi probleme îi apar în culori şi semnificaţii înnoite. E încântat de darul cu care a fost dăruit şi opunându-se veacului, trăieşte contemplativ.

E viu faţă de lume. A avut experienţe interesante cu oamenii şi ar vrea să le exprime.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet.Editura Bonifaciu, Bucureşti-2009, p. 17)

Profetismul lui Ianolide nu vine pe fondul meditaţiei, al contemplaţiei sau al iluminării, ci pe aşezarea jertfei sale în iubire, în iertarea călăilor, dar şi pe atitudinea faţă de planul Distrugătorului, prin mărturisire. 

Profetismul său decantat în Potirul jertfei sale mistice reflectă conţinutul veşnic şi supratemporal al dreptei credinţe, ce dă aromă formelor de exprimare, faptelor mărturisite, adăugându-se unităţii martirice, ca un element propriu constitutiv sinelui său: martiriu săvârşit cu mireasmă de sfinţenie.

Profetismul lui Ioan Ianolide dezvăluie în vibrantele pagini ale Deţinutului profet, o dimensiune nouă, vocaţională, naţională, universală, mesianică, filocalică şi sofianică a sufletului dacoromânales întru misiune divină, jertfelnic-martirică.

„Nu ești bun de nimic, dacă ești bun doar pentru tine.”- Voltaire

   Principalele trăsături ale societății de astăzi – nu am greși dacă am spune că sunt egoismul,obrăznicia, impertinența, lipsa credinței. A gândi asupra acestora, înseamnă a filozofa, înseamnă să-ți întorci ființa pe o parte și alta până la durere, pentru a înțelege lumea în care trăiești. Și faci acest lucru având curaj. Te frământă problemele acestei lumi și uneori, culmea,  realizezi că ai pierdut timp în zadar, nereușind să găsești o formă de echilibru a omului în această lume. Și totuși conștiința ta nu te lasă să ieși din această sferă a frământărilor, continui să judeci, să adâncești situațiile ivite și încerci, în continuare să înțelegi, să găsești justificări, uneori poate și remedii. Frumos spunea Noica: „Dacă iubiți poezia sau muzica, pierderile, creșterile, curgerile, dacă va plac geometria și rigoarea fără să vi se împietrească inima și mintea, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și un munte de măsură, veți întâlni cândva filosofia”.

   Gândul mi-a fugit în aceste zile la filozoful francez Emmanuel Lévinas (1906-1995) născut  într-o familie evreiască tradițională din Lituania, crescut într-un mediu evreiesc cultivat, cu studii de filozofie la Strasbourg și Freiburg unde a asistat la cursurile lui Husserl și ale lui Heidegger. A fost unul dintre promotorii studiilor de fenomenologie în Franța – studiul experienței și a modului în care trăim – , un filozof strălucitor al secolului XX, ce se afirmase dintru început ca un gânditor original printr-o etică fenomenologică originală centrată pe figura Celuilalt și a alterității. Realizând mediul în care ne ducem traiul alături de ceilalți, adică într-o lume a singurătății și alienării, a indiferenței și egoismului, a prezentului dând uitării trecutul, Lévinas a propus deci, redescoperirea Celuilalt, a unei lumi fundamentate pe grijă și altruism.

   Unii au spus că Lévinas a făcut literatură în filozofie. Temele cărților sale sunt cele ale libertății în general, adevărului, dreptății, libertății de expresie, afectivității; de asemeni – hrana omului consumator fizic și spiritual, bucuria zilei de mâine, dragostea de viață, casa, familia, munca. L-a înțeles și l-a admirat pe Dostoievski care considera că fiecare este vinovat pentru celălalt. Și, cred că este adevărat! Dacă căutam firele vinovăției celui care a greșit, le găsim legate de noi, ceilalți.

   Revenind la definirea fenomenologiei, putem spune că termenul este derivat din grecescul „phainomenon”, însemnând aspect, este studiul aparițiilor spre deosebire de realitate, avându-și rădăcinile în trecut, în „Alegoria peșterii”  a lui Platon și de asemenea în filozofia hindusă și budistă. Mulți filozofi au avut contribuții de-a lungul vremurilor asupra dezvoltării acestei teorii. Părăsirea oarecum discretă a filozofiei Greciei s-a simțit încă din „Teoria intuiției în fenomenologia lui Husserl”. Extinderea, dominația „Theoriei” îl neliniștea pe Lévinas. Mai mult decât oricare altă filosofie, fenomenologia, pe urmele lui Platon, trebuia să fie „lovită de lumină”.Acuzația, la început timidă – greu fiind să înalți un discurs filozofic asupra luminii, ideea platoniciană a Binelui fiind aflată mai presus de Ființă – dar, înaintând în lucrare, se putea vedea că etica nu mai proiecta înspre neutralitatea binelui, ci spre aproapele, iar ceea ce era esențial nu mai era lumina, ci fecunditatea sau generozitatea.

   În „Cartea străină: O filozofie a tandreții”, Andeea Deciu, profesor universitar român, acum profesor de teoria literaturii în Statele Unite, analizând scrierile filozofului Lévinas, scrie: „Celălalt există pentru mine, susține filozoful, ca figură, chip, sfâșiind orizontul subiectivității mele prin simpla sa apariție. Chipul Celuilalt e vizibil și totuși evanescent, accesibil, dar intangibil. Prezența sa are menirea de a pune însăși existența mea sub semnul întrebării, de a mă obliga să înțeleg mai întâi alteritatea care mocnește înăuntrul meu, înainte de a încerca măcar să mă apropii de cel din fața mea. În relația față-în-față cu Celălalt siguranța mea de sine dispare și apare posibilitatea ca eu să îi fac rău Celuilalt, să greșesc față de el. Conștiința de sine reprezintă, după Emmanuel Lévinas, această conștientizare a prezenței Celuilalt, precum și a pericolului pe care îl însemn eu pentru el. A vedea un chip înseamnă deja a auzi o poruncă morală: « Să nu ucizi! » E evident, așadar, că pentru Lévinas crima, ororile Holocaustului ori ale Gulagului au fost făptuite de făpturi amorale, pentru care cei din camerele de gazare ori din fața plutonului de execuție nu aveau chip”.

   În lucrarea lui Emmanuel Lévinas „Totalitate și infinit: eseu despre exterioritate” (1999) se remarcă viziunea lui: „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea. Acest fel de a te măsura cu perfecțiunea infinitului nu este așadar o considerație teoretică. Ea se împlinește în rușinea în care libertatea, în același timp în care se descoperă în conștiința rușinii, se și ascunde în rușine”.

   În cele din urmă Lévinas scrie:„Grija zilei de mâine, foamea și setea își râd de libertate”.  Sigur că aceste dureroase, triste constatări nu puteau fi elaborate decât din mintea unui om care a cunoscut ororile vieții, a fugit de ele cât s-a putut, și a meditat profund asupra lor. Conștiința i-a vorbit! Fiindcă există o dimensiune socială a omului, absolut necesară individului uman. Orice om se naște dintr-o societate care-i preexistă, despre care se poate susține că-i este ca și familia, un fel de matrice spirituală, un „spiritualis uterus” – după călugărul dominican, filozoful Toma din Aquino (1225-1274) – dar și după filozoful-poet român Lucian Blaga (1895-1961) care a definit-o în modul următor: „Această matrice reprezintă identitatea cu sine însăși a românismului în cursul veacurilor; ea constituie permanenta și puterea noastră, în aceeași măsură ca plasma germinativă; ea e porțiunea noastră de „omenească veșnicie” în succesiunea necurmat împrospătată a generațiilor. Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot așa de mult ca sângele și graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge și poporul”.

   Societatea îndeplinește astfel o dublă funcție: integratoare datorită căreia individul se află în mijlocul semenilor săi, și umanizatoare în sensul că omul devine om adevărat, sau cum ar spune filozoful idealist italian Giovanni Gentile (1875-1944): „Omul, este om întrucât se face om”, numai dezvoltând niște activități specifice intelectuale, afective, volitive pe terenul socialului, ele punând problema etică, în primul rând: cea a alterității, a raportului individual dintre Eu și Celălalt.

   Dacă este adevărat că numai viața socială îl face pe individ să beneficieze de experiența celorlalți, s-au pus câteva întrebări: „În cadrul raporturilor interindividuale, fiecare om se confruntă cu semenul său, fiecare ego întâlnește și intră în relație cu un alter ego, acesta se poate numi conflict?”Și răspunsul a fost: „Fără îndoială. Și, mai ales, conflict esențial pentru lumea noastră. Dar, în același timp, un conflict care devine un adevărat examen moral al socialității omului, îl putem ocoli? Nicidecum. Întâlnirea cu Celălalt este proba de foc a existenței noastre”.

   Emmanuel Lévinas a îmbogățit discuția despre identitate introducând un nou concept, și anume, cel de Alteritate, aceastafiind natura Celuilalt. Conceptul se referă la cum și cine este celălalt și reprezintă starea de a fi diferit de identitatea Sinelui.  Problema este complexă, s-au ocupat mulți de ea, unii susținând că este o abatere de la platonism care l-a antrenat pe Levinas în „orbita filozofiei anarhice post-moderniste”. Poetul, eseistul Ștefan Augustin Doinaș (1992-2002) a făcut o analiză profundă, la sfârșitul căreia se întreabă: „Cum să interpretăm alteritatea? Ca un blestem de neocolit al condiției umane sau ca o șansă de afirmare a individului?”. Ea existând, cred că nu o putem neglija, cred că trebuie să ne determine s-o acceptăm, să ne liniștească, să ne dea încredere în forțele noastre, curaj și putere în desfășurarea vieții.   

   Ne întrebăm cine nu a fost mișcat când a văzut imagini unice, am putea spune, mulțimea adunată în Piața Victoriei din Capitala României în aceste zile fierbinți? Expresia vie a „Eu și Celălalt”! Cum să nu te emoționezi văzând pe ecranele televiziunilor sute de mii de oameni în stradă, unul lângă altul și să nu empatizezi cu ei – Ceilalți – care și-au exprimat dorința pentru un trai al copiilor într-o societate mai curată? Cum să nu empatizezi cu Ceilalți când vezi cum credința și speranța îi unește? Pe toți acei oameni, tineri, bătrâni i-a scos în stradă din casele lor calde sentimentul pe care îl au asupra moralității acestei acțiuni – conștiința. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”.

   Deie Domnul să rămânem uniți: fiecare dintre noi cu celălalt de lângă noi! Și cum să nu te înfiorezi când vezi cum se oferă flori jandarmilor iar jandarmii – bomboane copiilor; când vezi puterea iubirii care i-a pus în genunchi pe caldarâmul rece, înghețat, rugându-se și sperând în schimbarea politicii, pentru îndepărtarea corupției materiale dar și a celei sufletești; când auzi imnul țării tale cântat de toată mulțimea și fluturând steagul țării tale? Am văzut, am simțit cum fiecare empatiza la rândul său cu Celălalt, empatia însemnând altruism, transfuzia doleanțelor și speranțelor Celuilalt, despre care voi scrie , probabil, altădată.

   Cuvântul „empatie” nu apare în Biblie, însă Scripturile fac referire în mod indirect la această calitate. Apostolul Petru i-a sfătuit pe creștini „să împărtășească aceleași sentimente, să aibă afecțiune frățească și să fie plini de o tandră compasiune” (1 Petru 3:8). Poate unii ar avea de învățat măcar la bătrânețe acest sfat.

   Să ne hrănim în continuare cu empatie și speranță!  

          Îl „cunosc” pe domnul Sergiu Brandea de acum câţiva ani, din vremea când am citit, cu mare plăcere, romanul Strâmba, prima sa scriere apărută în anul 2010. Titlul, relativ ciudat, este de fapt numele unei străzi din oraşul natal, Bârlad şi se constituie, prin calitatea informaţiei, într-un document istoric de valoare, iar prin calitatea scrierii ca un eveniment literar demn de a fi remarcat. Întreaga construcţie romanescă are drept fundal realitatea socio-economică, dar şi culturală a acestui oraş, rămas drag autorului, încă din perioada interbelică aceea în care se îmbinau în mod armonios tradiţiile culturale ale urbei, influenţată în toate planurile de comunitatea evreilor, una puternică din toate punctele de vedere şi bine reprezentată în toate segmentele sociale ale oraşului Bârlad. De fapt, această suprapunere şi interconectare de tradiţii culturale, excelent prezentată în piesa: Tache, Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa, bârlădean şi el, va conduce în timp la apariţia unei efervescenţe culturale în acest oraş din Moldova de mijloc, efervescenţă ale cărei urme benefice le găsim şi în prezent. Măcar prin faptul că în România funcţionează asociaţii ale oamenilor de cultură bârlădeni la Iaşi, Galaţi, Suceava, sau Bucureşti, iar multe din numele membrilor sunt nume de referinţă în fenomenul cultural contemporan.

            De curând însă am primit de la domnul Brandea o altă carte, un volum de reportaje, domnia sa fiind recunoscut ca un redutabil corespondent al mai multor publicaţii de limbă română din Israel. Aceasta fiind şi specialitatea sa literară de bază: reportajul. O specialitate dificilă pentru care trebuie să ai nu numai cultură, spirit de analiză şi sinteză ci, mai ales, acea „iuţeală” de condei care nu lasă evenimentul să se răcească aducându-l prompt şi corect la cunoştinţa publicului larg. Şi nu numai evenimentul ci şi discuţiile sau interpretările cuvenite, ori ce se ascunde în spatele faptelor.

Destul de greu şi mai ales complicat de pus pe hârtie având în vedere că nu emoţiile, sau afectele tale contează ci adevărul şi corectitudinea prezentărilor, chiar dacă afectate în mod firesc de un inevitabil subiectivism.

Volumul intitulat Confidenţe a fost editat la Iaşi (ed. 24:ORE 2016) se bucură de o pertinentă analiză făcută în prefaţă de criticul Ion Holban, iar eu, datorită acestor evenimente, dar şi a bunăvoinţei doamnei Martha Eşanu cea care mi-a dat cartea, mă aflu ca fericit cititor, printre primii.

Structurată pe cinci capitole, fiecare cu specificul său încadrabil într-o temă mai largă, conţine 86 de articole care au văzut lumina tiparului de-a lungul timpului în diferite publicaţii. Ca un preambul doresc să-l citez pe autor cu două înţelepciuni din: Cuvânt înainte. A trecut implicaţiile financiare la capitolul pierderi, iar satisfacţiile compensatorii venite de la cititori prin cuvinte de laudă într-un viitor incert. Cum ştim cam toţi cei care ne îndeletnicim cu scrisul că acesta este reprezintă un adevăr ce tinde să devină axiomatic nu putem decât să ne bucurăm de prezenţa unui confrate lucid în rândurile noastre.

Exact această luciditate, uneori dureroasă, străbate întreaga scriere, fiindcă în marea lor majoritate articolele, de fapt analize profunde ale unor evenimente cotidiene din Israel, fac lectura de-a dreptul pasionantă deşi acest termen pare incompatibil cu noţiunea de articol destinat publicării într-un ziar. Şi totuşi, prin dinamismul scrierii, dar şi prin nota de originalitate, ori a interogaţiilor ce se nasc după lectură cred că acesta este cuvântul potrivit.

Dar despre ce scrie domnul Brandea? Firesc despre ţara sa, Israel, o ţară cu un trecut milenar, dar şi cu un prezent atât de incitant încât subiectele fierbinţi nu lipsesc deloc. Şi dacă ne gândim că orice eveniment care se petrece în această zonă are implicaţii planetare atunci vom vedea că interesul cu care citim fiecare articol este cât se poate de justificat. Nu voi intra în amănunte pentru că nu doresc să răpesc nimic din curiozitatea cititorului faţă de aceste scrieri. Doar că am fost deosebit de uimit să aflu cum minciuna şi manipularea opiniei publice, sub lozinca „politically correct”, dă rezultate uimitoare chiar împotriva oricărei logici. Voi aminti două articole. Acela în care se scrie despre un terorist care atacă soldaţi aflaţi în misiune şi îl răneşte pe unul dintre aceştia, deşi intenţiona să-l ucidă, dar când este, absolut firesc în condiţiile luptei, eliminat, se declanşează un teribil scandal în urma cărui militarul care-şi făcuse datoria ajunge în puşcărie, conducerea armatei face declaraţii aberante, iar mama teroristului îi cere imperativ prim-ministrului să îşi ceară scuze publice.

Sau articolul referitor la un ofiţer cu mari merite în slujba ţării care, la vremea când aceste merite urmau să fie recunoscute, este acuzat de un grup de venerabile doamne că, în urmă cu cincizeci de ani, ofiţerul le făcuse propuneri indecente, sau chiar le hărţuise sexual. Şi chiar dacă ofiţerul a reuşit să demonteze acuzaţiile, cariera sa a fost compromisă. Pare incredibil! Exact aşa ne spune şi Sergiu Brandea în alt capitol al cărţii: „dacă acest circ n-ar avea consecinţe tragice, poate m-ar distra şi pe mine, deoarece faptele seamănă mult cu cele relatate în fabulele lui La Fontaine”.

Mai sunt articole în care autorul dezbate problema existenţei statului Israel în actualul teritoriu. Pare puţin straniu acest subiect considerat de oamenii cu bun simţ ca un gest reparatoriu, chiar dacă foarte târziu, faţă de poporul evreu. Numai că reporterul aduce în discuţie controverse cât se poate de actuale pe această temă, iar unele nu vin de la cei mai înverşunaţi opozanţi, aceia consideraţi tradiţionali, ci de la oficialităţi din occident la care nici nu te aştepţi. Ciudat! Dar Sergiu Brandea are şi meritul de a ne atrage atenţia asupra faptului că oricând putem avea surprize mari referitoare la controversele pe această temă, una cu un uriaş potenţial exploziv, aşa cum am mai afirmat, pentru întreaga lume.

Regăsim cu mare încântare firea de ironist bonom şi elegant a domnului Brandea în scrierile despre cum şi-a petrecut concediile, sau cum au reuşit cei din Rosh Pina, o aşezare întemeiată de olimii originari din România să „construiască” un muzeu al tradiţiilor specifice lor. Cât despre rădăcinile bârlădene aduce în pagină adevărate saga ale unor familii, iar faptul că numeşte România patria mamă este de natură să impresioneze mai ales acum când o mulţime de români autentici îşi reneagă originea atunci când se află pe alte meridiane. Avem de învăţat o lecţie de demnitate!

Mă voi referi pe scurt şi la ultimul capitol al cărţii: Însemnări acolo unde găsim o mulţime de articole care ne pun în contact cu oamenii de litere de limbă română din Israel. Nume unul şi unul, întâlnite acum în presa scrisă din toată lumea, oameni care deschid noi orizonturi pentru orice cititor, dar mai ales pentru cei din România.

Am încheiat lectura cu sentimentul că am parcurs filă cu filă o parte din istoria fabuloasă a Israelului aflând fapte cotidiene, acele fapte considerată mărunte, dar care sunt, precum rotiţele unui ceas retro, componentele marii istorii, cele fără de care aceasta din urmă nici nu se poate defini astfel.

Ceea ce mă face să am un gând bun pentru autor şi să-mi doresc să mai citesc şi alte cărţi ale sale.

    februarie - 2017- la Montreal

“Administraţia e compusă din două mari armate.

Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie. Când cei hrăniţi au devenit impotenţi prin nutrire excesivă, iar cei flămânzi au ajuns la complecta famină, încep turburările de stradă… Plebea, clienţii, cu studenţii universitari şi şcolarii din licee, conduşi uneori de profesori universitari, cer numaidecăt răsturnarea guvernului. Facţiunea de la putere, supranutrită este incapabilă a mai ţine piept torentului popular, adică facţiunii răzbite de foame;  iar regele, gelos de reputaţia europeană de linişte şi ordine a statului său, este silit să concedieze, “avec force compliments”, cabinetul care avea aproape unanimităţi în Parlament, pentru a însărcina pe capul opoziţiei cu formarea unui nou cabinet, cu dizolvarea Parlamentului şi a tuturor consiliilor judeţene, urbane şi rurale, cu convocarea colegiilor electorale pentru constituirea unui nou Parlament şi a unor noi consilii, care toate, după bunurile obiceiuri consacrate, sunt fireşte aproape unanime partizane ale noului guvern.

Care va să zică, în loc să derive guvernul din majoritatea reprezentanţei naţionale, derivă unanimitatea acesteia de la guvern. Şi asta se întâmplă, regulat, în cazul cel mai bun, din trei în trei ani; adică cu un an mai puţin decât o legislatură întreagă... A căzut un guvern şi a venit altul, îndată toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ şi cea comunală – dela prefect şi secretari generali de ministere, până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala – se înlocuieşte... pentru mai mare expeditivitate, chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa, mereu şi pe rând, din trei în trei ani, ba şi mai des uneori. Dela o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde. Toţi oamenii de afaceri, începând dela arendaşul care plăteşte milioane arendă şi sfârşind cu micul precupeţ care învârteşte în mizerele-i daraveri abia câţiva lei, sunt “rançonnés”, în proporţie, de către aceşti baroni feudali mari şi mici care se numesc agenţii administraţiei statului roman. Şi oamenilor de afaceri asta trebuie să le convină; în aşa stare de lucruri, numai astfel pot exploata fără nicio sfială – poate nedreptăţi mare pe mic, poate înşela mic pe mare – puţini reducând în mizerie pe mulţi. Rar, din când în când, ca pentru paradă de lux, se aruncă un “home à la mer” – cine ştie ce nenorocit agent care, lipsit de cel mai elementar tact, a făcut prea brutal o flagrantă delapidare sau s’a lăsat prea stângăceşte mituit.

Încolo, sistema lucrează fără supărare pe toată linia, afară de netăgăduite rare excepţii onorabile.

De aceea cu un zâmbet plin de amărăciune, Românul numeşte ţara lui patria bacşişului şi hatârului.

Cu aşa parlamente se fac legi peste legi – cu aşa administraţie se aplică.”

1907, DIN PRIMĂVARĂ PÂNĂ’N TOAMNĂ
Octomvrie 1907
Ion Luca Caragiale

                Cărți cu autograf:

                                                      DEȘERTUL ALBASTRU,

                                                                                            de Sabin Bălașa

În cartea noastră Preotești – un sat pe cale de dispariție. Monografie profesională (Editura „Caiete Silvane”, Zalău, 2006), consemnam, cu mândrie, recunoaștem, că satul nostru natal, Preotești, se află încadrat de trei localități cunoscute în toată țara, și nu numai, datorită unor personalități celebre: la apus, satul Bulzești, locul de baștină al celebrului poet, prozator și dramaturg, cunoscut pe toate meridianele lumii; la nord, satul Boghea, locul natal al lui Traian Diaconescu, cunoscut în lumea universitară și în cea literară , prin multitudinea traducerilor din antichitatea latină și greacă, dar și prin transpunerea în latinește a unor importanți poeți români (Eminescu, Macedonski, Bacovia, Blaga, Arghezi…) ca exemplu lingvistic și practic de mai largă audiență filologică. Adăugăm noi o precizare făcută de profesorul universitar Traian Diaconescu în timpul unei convorbiri telefonice: traducerea poeților români s-a făcut cu respectarea metricii originale a poeziilor traduse, ceea ce nu s-a mai făcut până la el. Profesorul universitar dr. Traian Diaconescu ilustrează în cultura română de astăzi figura unui dascăl de excepție, continuând o tradiție din ce în ce mai subțiată din varii pricini, cum ne spune Zenovie Cârlugea. Este și poet, prozator, istoric și critic literar de înalt prestigiu. La sud, se învecinează cu satul Dobriceni, devenit celebru datorită celebrului pictor Sabin Bălașa.

Ar fi trebuit, poate, să pornim cu prezentarea de la miazăzi spre miazănoapte, dar cu personalitatea de la miazăzi vom continua. Și nu pe marele pictor Sabin Bălașa vrem să-l prezentăm, ci pe scriitorul Sabin Bălașa, de la care avem două romane cu autograf dintre cele trei scrise.

Mai întâi, câteva informații sumare despre locul nașterii și familia scriitorului.

Sabin Bălașa a văzut lumina zilei în satul Dobriceni, comuna Iancu Jianu, județul Olt. Cândva, satul Preotești a făcut parte din comuna Dobriceni, dar năbădăiosul pârâu Aninoasa și-a schimbat albia datorită unor alunecări de teren , a rupt o parte din satul Preotești, care a rămas definitiv alipită Dobricenilor. Cele două localități au avut și biserică împreună, însă apele Oltețului au distrus-o în anul 1940.

Sabin Bălașa este fiul preotului Ioan Bălașa (1908 – 2002) și al Mariei (n. Pârvu). S-a născut la 17 iunie 1932, odraslă binecuvântată de Dumnezeu. A murit la 1 aprilie 2008 la Spitalul Sfânta Maria din București, și a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași în data de 5 aprilie 2008. Mai are doi frați, Eugen și Ceciliu, care astăzi locuiesc în București.

În copilăria mică, am fost de câteva ori în casa preotului Ioan Bălașa. Mai ales toamna, tatăl meu era chemat cu carul cu boi să ajute la strânsul recoltei și mă lua și pe mine cu el. Atunci, m-am jucat cu copii preotului, dar nu pot spune că i-am cunoscut, Sabin fiind cu 7 ani mai în vârstă decât mine.

La apariție, i-am trimis cartea despre satul Preotești, iar marele pictor ne-a trimis, cu autograf, primul roman Deșertul albastru. Apoi, ne-a mai trimis și romanul Democrația în oglinzi, tot cu autograf. În afara acestora a mai scris și publicat Exodul spre Lumină, 2002.

Romanul Deșertul albastru a apărut la Editura Atlas, 1966. Coperta întâi reproduce tabloul Visul unei amintiri, de Sabin Bălașa, ulei pe pânză, 1996; pe coperta IV apare portretul-bust al pictorului, ținând în brațe cățelul flocos Snif, proiectat pe imensitatea albastră a oceanului. Mai mult de jumătate din copertă este de culoare neagră, sugerând partea nevăzută și necunoscută a oceanului.

Așa-zisa acțiune a romanului se petrece în jurul acestei picturi. Dintre argumentele care susțin afirmația amintim:

- culoarea albastră a apei a cărei limpezime permite să se vadă ceva și din adâncurile oceanului;

- mărturisirea pictorului-romancier:

„Mereu obsesia oceanului.

Mă las în voia imaginației, convins că nimic nu vine la întâmplare, că toate se leagă cu dorințele mele, chiar și destinul meu. […]

Pe șevalet se află un țărm încărcat de alge înflorite și în spate se continuă oceanul. Nu oceanul negru, văzut de mine, ci un ocean albastru, limpede, dorit de suflet, la care pictez de câteva zile, fără odihnă” (p. 48).

- discuția cu Tase, fost coleg de primară, care dă buzna în atelier, în legătură cu fata ce apare în partea dreaptă a tabloului, în prim-plan: un nud, o frumusețe feminină pură, căci Sabin Bălașa a pictat frumusețea ideală în tablourile sale spun specialiștii:

„Stă țeapăn și privește pânza pictată de pe șevalet.

- Fata. Fata asta, zice el, fără să-și miște buzele.

- Ce e cu ea?

- De ce n-o îmbraci?

- E la mare; singură; n-o vede nimeni.

- O vede lumea. Pune ceva pe ea. […] Pune-i măcar un sutien!

- Tase, ce vezi acolo nu e treaba ta. Nu te pricepi. De ce-ai venit?”

Nu stăruim asupra subiectului care constă în teleportări ale autorului dintr-un loc în altul, dintr-un mediu în altul în timpul pauzelor pe care și le permite. Teleportarea se face într-o sferă albastră. Ne vom opri, sumar, asupra semnificației unor culori și a unor cuvinte folosite de autor, căci într-o carte scrisă de un pictor nu puteau lipsi culorile cu simbolistica lor. Ne vom opri puțin asupra câtorva:

Albastrul este regăsit în ceruri și în ape. Are nuanțe. albastrul închis și albastrul deschis, strălucitor. Cel închis inspiră încredere, demnitate și inteligență, cel strălucitor denotă purificare, putere, sprijin și răceală; iar cel deschis, pace, seninătate, spiritualitate și infinitate. Cineva spunea: „Nu te poți pierde niciodată atunci când înveți să te pierzi în albastrul mării” (Munio Khan).

Și deșertul– pământ arid, pustiu, fără locuitori ce semnifică pentru om lumea îndepărtată de Dumnezeu, tărâmul demonilor devine la Sabin Bălașa albastru. Pe acesta îl privește necontenit când pictează; celălalt deșert – imens, cenușiu, dezolant se află în urmă.

Ceața, perdea de aburi de culoare alburie-lăptoasă, obstacol ce obturează vederea este peste tot: „Oare cât va mai dura Ceața asta? O zi, un an, o veșnicie?” – se întreabă autorul (p. 5). Și continuă: „Până și Ceața, a dracului de Ceață, e construită în așa fel ca să ascundă tot ce ne-ar putea bucura, lăsând la vedere doar supliciile” (p.37).

Trăitor și la sat, Sabin Bălașa a cunoscut și credințele populare referitoare la ceață. Când toamna se lasă ceața deasă este semn că roadele se vor culege repede; dacă, după vreme rea, cade ceață, este semn  că vremea se va îndrepta; dar dacă se lasă ceață deasă, este semn că vremea se va strica; când ceața se urcă pe dealuri, urmează ploaie, iar când negura cade și se lățește pe șesuri, mai întotdeauna se înseninează. Este semn de boală pentru cel care visează ceață deasă, dar se va vindeca de o boală cel care se visează trecând prin ceață.

Apa, prezentă nu doar în ceață, ci și în ploaie, dar mai ales în imensitatea oceanului, reprezintă elementul primordial. Este unul din cele patru elemente esențiale din care s-a clădit universul în miturile cosmogonice ale popoarelor lumii. Este izvorul vieții, asociată principiului feminin matern și lunar, inconștientului și tenebrelor. Se opune focului masculin și lumii minerale.

Soarele, cu lumina și culoarea lui binecunoscute, o cupă o poziție privilegiată, reprezentând căldura, lumina, viața, fertilitatea, nemurirea, în antiteză cu frigul, întunericul, moartea, sterilitatea.

Nu putea lipsi negrul. Culoarea neagră, identificată cu pământul, care este „cimitirul”, ca și locul cu putere de a renaște viața, dar și culoarea lumii celeilalte, a infernului.

Romanul oferă suficiente exemple care să justifice afirmațiile noastre, precum și alte semnificații. Cititorii le pot descifra cu ușurință.

Lectura cărții este facilitată de harul de povestitor al lui Sabin Bălașa. Dumnezeu l-a înzestrat cu puterea magică nu doar de a așterne pe pânză imagini geniale, ci și pe cea de a exprima prin intermediul cuvântului oameni și fapte, gânduri, idei și sentimente care reușesc să ne impresioneze.

Încheiem acest succint comentariu cu un aforism despre geniu, extras din textul romanului:

„Tot geniul uman, despre care se vorbește atât, nu durează decât fracțiuni infinitezimale de timp. În acel răstimp, opera se naște întreagă, până la cele mai mici detalii. Restul nu este decât travaliu” (p. 51).

               Cărți cu autograf:

                                 DEMOCRAȚIE ÎN OGLINZI. ROMAN INTERZIS,

                                                                             de Sabin Bălașa

Romanul a apărut la Editura ART XXI, Iași, 2006. Ca și primul roman, și acesta are pe coperta întâi o pictură a lui Sabin Bălașa, Călăreți cu schimbul, prelucrare digitală foto de Matei Bălașa, iar pe coperta IV, Sabin Bălașa, surâzător, având pe umărul stâng un albatros.

Sub poză, se află mențiunea autorului: „Informez cititorii că acest roman l-am scris în viitor, la două mii de ani după globalizare și a fost interzis de prietenul meu din studenție, Gigi, președintele Terrei.” Interesantă și demnă de reținut este și precizarea de la început: „Într-o democrație în care și lupul și mielul au drepturi egale, se știe dinainte cine pe cine mănâncă„, precum și mottoul: „Imbecilul consumă minte cât geniul, dar fiecare în altă direcție.”

Romanul Democrație în oglinzi este o carte ciudată. Ciudată, mai întâi, că se realizează globalizare la nivel universal, ceea ce se dovedește un exercițiu complet ratat. Cine devine președintele Terrei? Gigi, colegul din studenție al lui Sabin, „prichindel, cu figura rotundă, infantilă și urechile clăpăuge […], cu privirea fixă și zâmbetul acela stereotip” (p. 8). Pentru că într-o asemenea funcție deținătorul ei trebuie să fie o figură impozantă, Gigi recurge la un transplant de corp! 

Sabin, pictorul își păstrează numele real, continuă să picteze, dar … dezastru! „În imagine apare Gigi, gol pușcă, alungit ca o cometă, învârtindu-se în jurul soarelui! Hop și Gina, în formă de geoid! Nuditatea ei pare să-l acuze pe Creator de neîncredere și lipsă de gust.” Moment plin de umor, dar și de subtile înțelesuri.

La insistențele Ginei, îi face o vizită lui Gigi, dar până ajunge la el trebuie să treacă prin furcile caudine ale unor repetate și amănunțite controale. Ajunge, în sfârșit, și-l găsește modificat fizic, un lungan de 2 m, „din dragoste de oameni.”

Stau la o bere, timp în care îi mărturisește că este plictisit, că nu lucrează nimic, nu se poate adapta la noua lui fizionomie. A făcut transplant de corp, care a reuși perfect. De fapt, capul lui Gigi a fost tăiat și pus la corpul lui Laie, Amantul Ginei și rivalul lui Gigi în alegeri.

În continuare, îl îndemnăm pe iubitorul de literatură să urmărească Manifestările de fericire pentru câștigarea alegerilor, să-l urmeze pe Sabin când se mută din Capitalon pe insula Sfânta Țâțoasă din Oceanul Planetar, la Țâțoasa Voioasă, unde îl întâlnește pe Moș Lavă, un personaj pitoresc, pe Omul Bun și alte personaje memorabile. Nu lipsesc nici cele feminine, desigur.

Autorul, personaj proteic în carte, disponibil la o prelungită luptă cu limitele, face di orice vernisaj sau nouă carte o provocare, un eveniment mediatic, acceptat de unii, contestat de alții. Explorator insolit în grotele timpului și vastitatea infinită a spiritului extrage sensuri și încropește o lume fictivă tocmai prin luciditatea cu care se raportează la real, Pictura îl face să vadă, scrisul la identificarea cauzelor. Cu alte cuvinte, în literatură se caută, în pictură se găsește.

În încheiere, subscriem afirmației lui Valentin Ciucă din postfață: „Romanul alternează cu abilitate exersată situații ridicole care pot amuza dar, de fapt, prin luciditate nu poate decât să genereze plânsul. Plânsul homeric al unei lumi fără identitate, unde ne vom simți totdeauna captivi. Nu știm de unde venim, cine suntem, și, mai ales, unde mergem… Agonia universală nu poate fi tratată decât cu mijloacele ARTEI… Câtă și cât mai este.”

               Cărți cu autograf:

                                 DEMOCRAȚIE ÎN OGLINZI. ROMAN INTERZIS,

                                                                             de Sabin Bălașa

Romanul a apărut la Editura ART XXI, Iași, 2006. Ca și primul roman, și acesta are pe coperta întâi o pictură a lui Sabin Bălașa, Călăreți cu schimbul, prelucrare digitală foto de Matei Bălașa, iar pe coperta IV, Sabin Bălașa, surâzător, având pe umărul stâng un albatros.

Sub poză, se află mențiunea autorului: „Informez cititorii că acest roman l-am scris în viitor, la două mii de ani după globalizare și a fost interzis de prietenul meu din studenție, Gigi, președintele Terrei.” Interesantă și demnă de reținut este și precizarea de la început: „Într-o democrație în care și lupul și mielul au drepturi egale, se știe dinainte cine pe cine mănâncă„, precum și mottoul: „Imbecilul consumă minte cât geniul, dar fiecare în altă direcție.”

Romanul Democrație în oglinzi este o carte ciudată. Ciudată, mai întâi, că se realizează globalizare la nivel universal, ceea ce se dovedește un exercițiu complet ratat. Cine devine președintele Terrei? Gigi, colegul din studenție al lui Sabin, „prichindel, cu figura rotundă, infantilă și urechile clăpăuge […], cu privirea fixă și zâmbetul acela stereotip” (p. 8). Pentru că într-o asemenea funcție deținătorul ei trebuie să fie o figură impozantă, Gigi recurge la un transplant de corp! 

Sabin, pictorul își păstrează numele real, continuă să picteze, dar … dezastru! „În imagine apare Gigi, gol pușcă, alungit ca o cometă, învârtindu-se în jurul soarelui! Hop și Gina, în formă de geoid! Nuditatea ei pare să-l acuze pe Creator de neîncredere și lipsă de gust.” Moment plin de umor, dar și de subtile înțelesuri.

La insistențele Ginei, îi face o vizită lui Gigi, dar până ajunge la el trebuie să treacă prin furcile caudine ale unor repetate și amănunțite controale. Ajunge, în sfârșit, și-l găsește modificat fizic, un lungan de 2 m, „din dragoste de oameni.”

Stau la o bere, timp în care îi mărturisește că este plictisit, că nu lucrează nimic, nu se poate adapta la noua lui fizionomie. A făcut transplant de corp, care a reuși perfect. De fapt, capul lui Gigi a fost tăiat și pus la corpul lui Laie, Amantul Ginei și rivalul lui Gigi în alegeri.

În continuare, îl îndemnăm pe iubitorul de literatură să urmărească Manifestările de fericire pentru câștigarea alegerilor, să-l urmeze pe Sabin când se mută din Capitalon pe insula Sfânta Țâțoasă din Oceanul Planetar, la Țâțoasa Voioasă, unde îl întâlnește pe Moș Lavă, un personaj pitoresc, pe Omul Bun și alte personaje memorabile. Nu lipsesc nici cele feminine, desigur.

Autorul, personaj proteic în carte, disponibil la o prelungită luptă cu limitele, face di orice vernisaj sau nouă carte o provocare, un eveniment mediatic, acceptat de unii, contestat de alții. Explorator insolit în grotele timpului și vastitatea infinită a spiritului extrage sensuri și încropește o lume fictivă tocmai prin luciditatea cu care se raportează la real, Pictura îl face să vadă, scrisul la identificarea cauzelor. Cu alte cuvinte, în literatură se caută, în pictură se găsește.

În încheiere, subscriem afirmației lui Valentin Ciucă din postfață: „Romanul alternează cu abilitate exersată situații ridicole care pot amuza dar, de fapt, prin luciditate nu poate decât să genereze plânsul. Plânsul homeric al unei lumi fără identitate, unde ne vom simți totdeauna captivi. Nu știm de unde venim, cine suntem, și, mai ales, unde mergem… Agonia universală nu poate fi tratată decât cu mijloacele ARTEI… Câtă și cât mai este.”

„Noi, de fapt, avem două patrii coincidente:

o dată este patria de pământ şi de piatră şi încă

o dată este numele patriei de pământ şi de piatră.”

(Nichita Stănescu)

Apariţia oricărei cărţi este o sărbătoare de suflet şi de spirit şi de aceea prezentul volum la care ne vom referi, scris cu multă dragoste despre meleagurile natale, constituie mai mult decât o carte de vizită, este o creaţie de valoare a autorilor. Onorat de autori cu lectura manuscrisului pot plăti o mică parte din „preţul cunoaşterii” sub forma impresiilor mele de cititor, ca unul care are rădăcini trainice pe linie paternă de pe Valea Târnavelor. Demersul ştiinţific privind frumoasa localitate maramureşeană Ulmeni de pe Valea Someşului, care vede lumina tiparului sub egida Asociaţiei Cultural Creştin Umanitare „Ars Vivat”, încearcă să abordeze în chip unitar trecutul istoric al acesteia.

Pe baza unor documente de arhivă în mare parte inedite şi a unor lucrări edite distinşii autori dau consistenţă aserţiunii că „prin cunoaşterea istoriei se realizează cunoaşterea de sine şi pregătirea viitorului.” Autorii au bătut recordul de „penetraţie persuasivă” în arhivele şi bibliotecile maramureşene.

De remarcat că dau dovadă de obiectivitate prezentând adevărul istoric privind perioada comunistă, cu onestitate acolo unde este cazul. Credem că nu greşin dacă afirmăm că autorii pun în valoare ideea „nici o localitate maramureşeană fără monografie.”

Lucrarea este expresia faptului că fenomenul istoriografic local, ca parte integrantă a istoriei naţionale – în calitate de componentă distinctivă a culturii – continuă să existe, cu toate greutăţile perioadei pe care o trăim.  Credem că cei doi harnici cercetători au conceput lucrarea lor ca o cercetare deschisă care să permită aflarea unor răspunsuri cu privire la evoluţia în timp şi spaţiu a localităţii Ulmeni.

Constatăm că în cercetarea lor, Radu şi Mircea Botiş – ca exemplu de lucru în echipă – s-au ghidat după cele două principii formulate de marele retor roman Marcus Iulius Cicero: primo – să nu spui niciodată ceea ce ştii că nu este adevărat, secundo – să afirmi întotdeauna ceea ce ştii că este adevărat. Desigur, lucrarea este piatra de început a noi cercetări privind evoluţia unei vechi aşezări maramureşene.

Unii pot spune că trecutul unei localităţi rurale sau urbane nu are relevanţă acum în plin proces de integrare europeană. Noi considerăm că în noile condiţii când Europa se pregăteşte să-şi desfiinţeze graniţele spre a deveni ţara uriaşă a tuturor neamurilor care o compun, aşezările româneşti trebuie să-şi  ştie  numele şi blazonul neamului şi tot ce ţine de sângele care îi curge prin vine. Numai aşa, familia românească – cu străbunici, părinţi şi copii – va putea fi recunoscută la locul pe care îl are între celelalte familii europene, ci nu confundată cu altele sau considerată ca fără istorie.

Desigur, cei doi, nu şi-au propus să epuizeze problema cercetată neavând orgoliul de a nu le scăpa nimic din toate mărturiile care vor fi existând privind comunitatea respectivă.

Lucrarea este realizată conform cu normele ştiinţifice ale Academiei Române care prevăd modul în care trebuie să se desfăşoare munca de documentare şi elaborare a lucrării în cauză.

Reuşim să descifrăm din paginile lucrării pe care o analizăm, spiritul şcolii de sociologie a lui Dimitrie Gusti din anii 1930, şcoală cunoscută prin lucrările Sociologia Militans şi Teoria Monografiei Sociologice a elevului lui Dimitrie Gusti, Henri H. Stahl. De fapt, autorii relevă pregnant modul în care evenimentele istorice petrecute la nivel macroistoric naţional se răsfrâng la nivelul unei comunităţi locale. Altfel spus, distinşii autori pun în practică ideea regretatului academician Constantin C. Giurescu, care afirmă că o istorie completă şi veridică a neamului românesc nu este posibilă decât atunci, când fiecare comunitate locală va avea realizată şi publicată monografia sa.Este relevat locul şi importanţa aşezării Ulmeni în reţeaua urbană a judeţului Maramureş, care are rolul unui releu în transmiterea caracteristicilor urbane spre spaţiile rurale înconjurătoare.

Citind această carte constatăm că indiferent de direcţia în care mergem, distanţa pe care o parcurgem, destinul pe care îl avem, acel ACASĂ din copilărie îl ducem mereu în suflet. Abia la maturitate sau la bătrâneţe ne convingem că acolo se află Dumnezeu şi ne întoarcem iar şi iar la origini. Prin apariţia acestei lucrări ne aflăm în faţa unui eveniment editorial de excepţie pentru oraşul Ulmeni, căruia este nobil să i se recunoască importanţa.

Ne permitem să asemuim demersul despre comunitatea natală, cu certificatul de naştere al unui copil peste care s-au aplicat în timp nenumărate menţiuni, dar niciodată cea de deces, pentru că odată ce ea „s-a născut”, este sortită „a trăi” în eternitate şi să devină o autentică „Evanghelie” pentru toţi membrii comunităţii pe care îi reprezintă.

Scriind cu abnegaţie şi onestitate,s-a realizat o lucrare cu ţinută academică şi mare valoare ştiinţifică intrinsecă. Alcătuită cu acribie, într-un stil accesibil, lucrarea formată din 10 capitole este plină de date şi cifre, de valori  măsurate sau extrase şi mereu comparate, integrate şi interpretate, valori care exprimă cuantificat mediul natural sau viaţa economico-socială a comunităţii din care provin.

Autorii se opresc pe spaţii ample şi asupra aspectelor legate de datini şi obiceiuri, munci agricole, viaţă, nuntă, naştere, înmormântare etc., aspecte etnografice, ocupaţii tradiţionale, credinţe despre cer şi astre etc. Utilă este şi galeria personalităţilor sau, mai bine-zis fiilor localităţii, care s-au ridicat din Ulmeni şi au contribuit la ridicarea morală şi culturală a localităţii. Ne este arătat un colţ de ţară cu oameni harnici, aprigi, care şi-au păstrat credinţa, limba, portul şi obiceiurile, în ciuda vitregiei timpului, vedem oameni cu tradiţii străvechi, oameni apropiaţi de natură, de peisajele locului, de cele eterne primordiale, ca şi de cele create de ei, simţindu-le şi îmbinându-le ca nimeni alţii.

Citind această carte, realizezi că eşti cu adevărat al acestei ţări, eşti acasă, că simţi sufletul pământului ei, când inspiri chiar şi ocazional, mirosul pământului muşcat de sapă, amestecat cu izul buruienii, cu ţărâna în care se îngroapă tălpile.

Deputați and depunate

Igodododadaprane

Brotomenomobăsinoși

Căcăreze cu galoși

șapteșimbi cu ganglioni

In subspecia Zăronyyi

Chișinevști de chișădaga

Sfîrcomani ca lady gaga

Balegi cărtăresc, puroi

ciorănei lichteri puleaga

Hauliooo mînca-v-ar Snaga

Cigmoienibudaideleni

Izmenari clitorieni!

Toarși and toarșe

Drone cu Dragneli

Bombonele

              puțe chele !

Lucapitulani cu bani

Roșu putrigoși chițcani

Hoitari hiene hoți

Sutiene cu chiloți

Gnomi and Marțafoi

cine sunteți voi?

Pîrțaci lați în craci

Creanei de draci

șchiopi aurolaci

cianuroi CO 2

schizoftizcioroi

pulpuțoi!

Cine putini sunteți bă?

În dialog: prof. Virgil Mândâcanu cu prof. Valeriu Dulgheru

V.M. Un mare colectiv de la AŞM şi USM au decis să colaboreze la pregătirea unei monografii colective care se numeşte „Omul Unirii – deşteptarea României”. Noi considerăm că în situaţia actuală externă şi internă extrem de complicate va creşte rolul Omului Unirii care are un proiect de ţară „România+Republica Moldova”.

V.D. Într-adevăr, actualmente Basarabia se află într-o situaţie internă şi externă foarte complicate. După instalarea (cu mâinile noastre!) kremlinezului Dodon în fotoliul prezidenţial, după o lună de găinării dodoniste, în situaţia unei înţelegeri tacite între Dodon şi Plahotniuc devine tot mai stringentă necesittea Unirii. Evenimentele din ultima săptămână din România, care au demonstrat hotărârea românilor de a elimina viermele corupţiei din toate sferele, sunt un argument în plus în favoarea Unirii. La noi s-a furat miliardul (şi nu numai unu!), se mai aduc pe spinarea lui moş Ion încă vreo 6-7 miliarde de dolari – datoria Transnistriei Rusiei pentru gaz. Iar lumea tace. Doar în componenţa României vom putea fi siguri că caracatiţa corupţiei, care a pătruns în toate sferele, va putea fi anihilată. În această situaţie va creşte rolul Omului Unirii pentru pregătirea opiniei publice privind stricta necesitate de realizare a proiectului iniţiat.

V.M. Cum va trebui să acţioneze Omul Unirii acum în deşteptarea maselor pentru realizarea proiectului „România+Republica Moldova”în condiţiile în care România este condusă de o guvernare social-democrată, care a aruncat ţara în situaţia politică din a. 1989, iar Republica Moldova este condusă de un preşedinte socialist trădător? 

V.D.Într-adevăr, venirea la cârma Ţării a unei guvernări de stânga, care i-a felicitat (de fapt s-au felicitat reciproc!) cu victoria pe cei de stânga (proruşi) din Basarabia (Dodon + Plahotniuc), nu este tocmai propice pentru realizarea acestui ideal al Unirii. Însă ultimele evenimente din România au arătat că guvernarea de stânga din România, venită la putere în mod democratic însă la un absenteism accentuat al electoratului, nu poate totuşi să facă totul ce doreşte. Dovadă este retragerea celor două ordonanţe aprobate de guvern absolut nejustificat (problema puşcăriaşilor să fie prioritatea României astăzi?). Cât priveşte guvernarea de stânga de la Chişinău aici am putea vorbi de fapt despre o alianţă nedeclarată Plahotniuc+Dodon. Anume în acest context trebuie de deşteptat masele. Există un mare pericol de cădere în plasa lui Plahotniuc care pedalează pe ideea răului mare Dodon, evident răul mai mic (atât pentru partenerii străini cât şi pe intern) fiind el, Plahotniuc. Noi, care ani la rând am tot votat răul mai mic vă imaginaţi rezultatul alegerilor în 2018.

Acum Plahotniuc ţine în mâini practic totul. Gradul extrem de mare al nepopularităţii (peste 90%!) care poate să-i joace festa în viitoarele alegeri parlamentare (nepopularitatea lui s-a văzut şi în recentele alegeri prezidenţiale) încearcă s-o compenseze prin introducerea sistemului electoral mixt. Încrezut în capacităţile sale de putere de cumpărare este sigur că va putea să-i cumpere sau să-i şantajeze pe o bună parte din cei 50 de deputati parlamentari aleşi uninominal. Mai luând în consideraţie că în orice partid există traseişti care pot fi cumpăraţi sau şantajaţi cu dosărele majoritatea (chiar constituţională!) în viitorul parlament îi este asigurată. Drept dovadă avem exemplul Găgăuziei unde îndată după rezultatele alegerilor în Adunarea Populară fracţiunea PD nu avea practic pe nimeni, iar acum deţine majoritatea datorită aşa numiţilor „independenţi”. 

Pentru aşi atinge scopul de a fi singurul stăpân în acest colţ de ţară năpăstuit Plahotniuc a distrus metodic centru-dreapta. Vă mai amintiţi lupta celor doi Vlazi care s-a încheiat cu victoria lui Plahotniuc (din prostia şi vanitatea lui Filat care a fost creatorul dar şi groparul acestui promiţător partid de centru-dreapta PLDM). A fost o diversiune bine gândită (undeva!). După căderea lui Voronin, care a îngropat definitiv Frontul Popular ştabii din Kremlin au înţeles că trebuiau să caute o altă mârţoagă care să lupte cu o nouă forţă serioasă apărută după evenimentele din 7 aprilie 2009 – liberal-democraţii. Kremlinul a presimţit în acest nou partid o forţă şi n u a greşit. Deja în alegerile din 2010 PLDM a luat 32 de mandate din 101. Un nimeni, apărut pentru prima oară în politica mare cu două săptămâni înainte de alegerile parlamentare anticipate căţărat chiar pe locul doi (după M. Lupu) în listele Partidului Democrat (probabil şi pentru M. Lupu a fost o noutate fiindcă cu trei săptămâni mai înainte de acest eveniment Lupu vorbea despre Plahotniuc că este membru al Familiei Voronin. El singur venit din acea familie ştia ce spune!). Plahotniuc şi-a îndeplinit cu brio această misiune: l-a distrus practic completamente pe concurentul principal de categorie grea pe ringul politic - PLDM; după principiul „divide et impera” a distrus dreapta, divizând-o într-o puzderie de partiduţe cu lideraşi orgolioşi, vanitoşi, gata să se lupte între ei până la dispariţia partidului (ca forţă) chiar dacă va rămânea de unul singur în luptă pentru „idealul naţional”; a creat ingenios răul cel mare în acest colţ de ţară – pe Dodon, care ştie doar să latre fiind bine priponit, iar pe alegătorii (în special de dreapta-centru-dreapta) să-i aducă în situaţia de a alege răul mai mic (adică pe el!).

Mi se pare că este o schema clară, nu trebui multă materie cenuşie ca să fie înţeleasă. De ce însă nicidecum nu ne putem uni cei de pe dreapta? De ce, având un  proiect atât de clar şi avantajos pentru toţi locuitorii acestui colţ de ţară atât de prost guvernat – proiectul uniunii statale „România+Republica Moldova”, nu facem nimic pentru realizarea lui? În istoria noastră zbuciumată au mai avut loc astfel de uniuni statale între fraţi de sânge dar şi cu străini: Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti (1859) care în a. 1862 a fost denumită România; Ţaratul Valaho-bulgar (în sec. IX-XI). A existat uniunea statala Cehoslovacia care, deşi s-a destrămat, se află în aceeaşi uniune!    

V.M. Mi se pare că Omul Unirii devine extrem de important în situaţia în care Uniunea Europeană se confruntă cu mari probleme (migranţii, Brexitul, separatismul unor ţări membre UE care cochetează cu Rusia, dar şi intensificarea relaţiilor SUA cu Rusia referitor la sferele de influenţă în lume). Cum credeţi ce şanse de realizare are proiectul uniunii statale „România+Republica Moldova”?

V.D. Mult stimate Domnule Profesor. Pentru început să încercăm să analizăm ce proiecte posibile există pentru Basarabia. Să pornim de la proiectul statalităţii, promovat cu atâta insistenţă de kremlinezul Dodon (şi nu numai!). La prima vedere este un proiect frumos. Cui nu iar plăcea să trăiască într-un stat suveran şi prosper. Problema e că acest proiect este irealizabil. Există din 1991, din ziua declarării Independenţei (de fapt o parte din semnatarii Declaraţiei de Independenţă vedeau formarea statului Republica Moldova ca o modalitate de rupere de Uniunea Sovietică (Rusia) şi unirea ulterioară cu România). Pe parcursul acestor peste 25 de ani de aşa zisă Independenţă (cu trupe ruseşti pe teritoriul ei, cu un teritoriu ocupat şi necontrolat, cu tot soiul de granguri din Kremlin şi kremlinezi autohtoni care visează incorporarea Basarabiei în Rusia) am tot încercat să construim acest stat şi ce am obţinut. Un bantustan în care guvernează legile junglei, în care caracatiţa corupţiei este invincibilă. O structură statală fără o identitate distinctă. Naţiunea moldovenească născocită în minţile bolnave ale lui Dodon şi ale altora ca el, nu există. Este imposibil ca o minte trează (nu cred că acest Dodon nu o are) să nu vadă că moldoveanul, munteanul, ardeleanul sunt de aceeaşi seminţie – cea valahă (română) cu aceeaşi strămoşi – tracii şi dacii, divizaţi în Evul Mediu în trei stătuleţe, tot aşa cum ruşii din Moscova, Reazan, Vladimir, Novgorod, Suzdal sunt aceiaşi divizaţi în Evul Mediu în cnezate. Deci, acest proiect dodonist al statalităţii este unul fals, bazat pe minciună, în interesul (ştim noi al cui, numai nu al lui moş Ion), fără nicio şansă de realizare (tot ce-i faşs nu rezistă!). În spatele acestui proiect se ascunde planul de încorporare a acestui colţ de ţară intereselor Rusiei. Paşii pe care îi face această coadă de topor, inclusiv în direcţia favorizării separatismului (în Găgăuzia, Transnistria) nicidecum nu pot fi numiţi paşi de consolidare a statalităţii moldoveneşti.

Există şi proiectul lui Plahotniuc de „integrare europeană a Republicii Moldova”. Fiind unul real în a. 2014 după semnarea Acordului de Asociere, depunerea cererii de aderare fiind planificată pentru a. 2016 (suntem deja în a. 2017, unde e cererea depusă?), acest plan frumos a fost compromis iremediabil de Plahotniuc. Mimarea reformelor cerute de europeni, mimarea căutării miliardului furat se fac doar pentru a prelungi aflarea la putere a guvernării Plahotniuc şi pentru a obţine finanţare din Uniunea Europeană, speriindu-i cu venirea la putere a kremlinezului Dodon care doreşte anularea Acordului de Asociere! În situaţia de astăzi a UE şi a Republicii Moldova acest proiect este absolut irealizabil, în primul rând, din cauza nedorinţei.

Ce ne rămâne atunci? Ne rămâne cel mai realist, sub toate aspectele, plan de viitor al acestui colţ de ţară – uniunea statală „România+Republica Moldova”. Pentru realizarea acestui plan există toate premisele. Nu trebuie inventată o nouă identitate (cum trebuie s-o facă kremlinezul Dodon!), o avem pe cea română. Nu trebuie inventate istoria, limba, le avem deja. Am scos sârma ghimpată de pe Prut care ne-a despărţit timp de peste 60 de ani (mai rămâne s-o scoatem din inimile unora dintre noi. Aceasta este misiunea Omului Unirii!). Nu trebuie să ne îngrădim cu cortine de fier de Ucraina (în est) şi de România (în vest) cum trebuie să procedeze Dodon pentru aşi realiza planul său „statalist”. Nu mai trebuie create noi organe de luptă (adevărată nu mimată!) cu corupţia - avem CNA-ul din România. Nu va mai trebui să depunem eforturi (care pot fi de lungă durată cum este cazul Turciei) pentru intrare în Uniunea Europeană. Prin unirea cu România vom deveni în mod automat membri UE (exemplu este RDG!). Nu va mai trebui să reformăm sistemul Educaţiei, î-l avem foarte bun pe cel de peste Prut. Nu va mai trebui să mimăm majorarea salariilor şi pensiilor cu bănuţi, le vom avea de 5-10 ori mai mari în Ţară (asta nu înseamnă că dorim să trăim din contul contribuabilului din ţară. În momentul când hoţilor li se va tăia pofta de a mai fura (CNA va lucra tot atât de bine şi în Basarabia) harnicul nostru român basarabean îşi va putea vedea şi beneficia de rostul muncii sale. Ş.m.a.

Ce nu avem deocamdată? Nu avem acea masă critică care să voteze Unirea cu toate că potenţiali votanţi suntem apr. 80% (cu excepţia mancurţilor şi a cozilor de topor dar şi cu suportul unor alolingvi treji la minte). Pentru ca aceşti potenţiali votanţi să voteze Unirea trebuie de lucrat, de lucrat mult.

V.M. Omul Unirii acum trebuie să poarte discuţii cu oamenii care sunt îngrijoraţi de situaţia în care nu există unire pe dreapta. Nu există un lider puternic al Unionismului. Ce ar trebui de făcut?

V.D. Rolul Omului Unirii în această situaţie critică este foarte important. Cei care sunt într-adevăr cu inima română ar trebui să se debaraseze de falsa fidelitate partinică, faţă de liderii lor şi să se înroleze în armata Oamenilor Unirii pentru realizarea idealului naţional. Om al Unirii trebuie să devină fiecare intelectual (este o datorie a noastră, a intelectualilor, care ne-am ridicat la înălțimile la care ne aflăm urcându-ne pe spinarea lui moş Ion!), care are puterea, capacitatea şi toate argumentele de a-l convinge pe bunul dar prea credulul moş Ion că este spre binele lui şi al apropiaţilor săi realizarea proiectului „România+Republica Moldova”. Neavând televiziuni, bani pentru diferite panouri informaţionale, în acest scop trebuie folosite toate mijloacele disponibile. Fiecare intelectual să se ducă în satul său de baştină, să se întâlnească în primul rând cu cadrele didactice din şcoli, cu oamenii de rând. Un sfat dat la astfel de întâlniri de ai lor ar face mult mai mult decât minciunile televizate turnate cu găleata de pe ecranele televiziunilor plahotniucist-dodoniste. Sunt sigur că dacă de ex. stimaţii domni V. Cubreacov şi N. Mătcaş s-ar fi întâlnit cu consătenii lor din Crihana Veche aceştia nu ar fi votat în proporţie de 54.2% pentru Dodon.

Însă este tot atât de clar că până la urmă această Unire se va realiza printr-un act politic. Deci, cineva va trebui să voteze această opţiune populară. Cine va fi acest cineva? Din păcate nu avem o unitate între unionişti, Dodon privindu-ne ca pe nişte impotenţi (dacă am fi trataţi altfel acest kremlinez nu s-ar încumeta să facă şi să îndruge atâtea gogomănii!). Separaţi Oamenii Unirii sunt doar nişte haiduci, împreună ar fi o armată (de temut, nu în zadar Dodon este atât de pus împotriva unioniştilor). Din păcate timp de milenii ne urmăresc ca un blestem constatările istoricului Herodot „Dacă ar fi uniţi ar fi puternici (despre traci!)”. Da, am fi foarte puternici (numeric suntem peste 80 la sută dar ne guvernează o minoritate agresivă asistată de o bandă de interlopi, cozi de topor, lichele kremlineze)! Dacă am fi uniţi! Atunci de ce nu ne unim? Le adresez această întrebare domnilor M. Ghimpu, D. Chirtoacă, I. Hadârcă, A. Şalaru, doamnelor V. Pavlicenco, A. Guţu. Ne place atât de mult să ne călărească nişte intruşi, nişte lichele kremlineze? 

Iată aici este foarte important: de făcut tot posibilul de a unifica această dreaptă, de a constitui de urgență o platformă a Unirii din puzderia de aşchii de pe dreapta care, împreună cu aliatul său de pe centru-dreapta, ar vota actul politic de constituire a uniunii statale „România+Republica Moldova”. Aici este un enorm câmp de muncă pentru Omul Unirii. Să urmăm sfatul marelui Mateevici: „Să ştiţi: de nu veţi ridica /Din sânul vostru un proroc, /În voi viaţa va seca,/ Zadarnic soarta veţi ruga, / Căci scoşi veţi fi atunci din joc / Şi-ţi rămânea făr' de noroc”.

Mai înainte de evidenţierea argumentelor care conferă Bibliei unicitate desăvârşită, cuvine-se să arăt de unde şi-a luat numele, adică să examinez originea şi semnificaţia termenului Biblie. Părerea bibliştilor cu autoritate este că acest termen provine din grecescul biblía, care are înţelesul de „cărţi mici”. La rândul lui, biblía derivă din biblos, cuvânt ce desemnează partea interioară a papirusului, planta din care în antichitate se fabrica „hârtie” de scris. De altminteri, fapt ilustrat în Iosua 13/5, grecii numeau Biblos portul fenician Ghebal prin care era importat/tranzitat papirusul din Egipt. Întrucât diversele mesaje scrise pe acest material erau cunoscute ca biblía, iată motivul pentru care, cu timpul, termenul a ajuns să exprime toate tipurile de scrieri (suluri, cărţi, scripturi, documente), ba chiar o colecţie de cărţi mici dintr-o bibliotecă. Mult mai târziu, termenul Biblía a fost întrebuinţat în latină ca substantiv la singular, de unde a pătruns în limba română sub forma Biblie.

Vasăzică, ceea ce înţelegem astăzi prin Biblie, în fond este colecţia celor 66 de cărţi antice, redactate şi succesiv compilate în peste 1600 de ani, colecţie pe care Ieronim, autorul Vulgatei (Biblia tradusă în latină), a numit-o Bibliotheca Divina. Da, căci respectiva bibliotecă are un catalog sau o listă de cărţi acceptate ca Scripturi inspirate şi autentice (aşa numitul canon al Bibliei), toate cărţile neautorizate (Evanghelia după Iuda, Evanghelia lui Nicodim, Evanghelia după Maria Magdalena etc.) fiind considerate apocrife şi, ca atare, excluse.

Cum spuneam mai sus, catalogul fix al Bibliei cuprinde 66 de cărţi (39 fac parte din Vechiul Testament sau Scripturile ebraice, celelalte 27 alcătuiesc Noul Testament sau Scripturile greceşti), toate aceste cărţi fiind scrise sub inspiraţia divină şi numai în parte fiind revelate.

N.B. Mărturisitorul Petre Ţuţea spunea că inspiraţia şi revelaţia sunt căile Domnului, inspiraţia fiind definită de el ca favoarea divină, iar revelaţia ca acţiunea directă a divinităţii...

Cât priveşte cuvântul canon, acesta provine din ebraicul qané, cuvânt utilizat la început pentru desemnarea trestiei, care, atunci când nu se găsea la îndemână o bucată de lemn, servea drept vergea la măsurat. Ulterior, apostolul Pavel a atribuit termenului grecesc kanón semnificaţia „reguli de conduită”, întrebuinţându-l şi cu sensul de „măsură a marginilor sau teritoriului” repartizat cuiva. În noua accepţiune apostolică, numai cărţile canonice sunt cu adevărat inspirate şi drepte ca firul de plumb, adică demne să fie utilizate ca îndreptar în stabilirea credinţei şi conduitei corecte...

Dar iată câteva dintre atributele Bibliei, care fac din ea o carte nepereche:

            1) Cu toate că, aşa cum arătam mai sus, Biblia a fost scrisă de mai mulţi autori în peste 1600 de ani, ea – potrivit mesajului transmis şi profeţiilor ce s-au împlinit în totalitate – înfăţişează o uluitoare coeziune internă;

            2) Biblia a rezistat tuturor persecuţiilor la care a fost supusă în multimilenara ei existenţă şi, în plus, şi-a transmis textul cu o asemenea extraordinară fidelitate, încât face dovada clară că este Cuvântul lui Dumnezeu;

            3) Exactitatea ştiinţifică a informaţiilor comunicate (este singurul document istoric ce aminteşte în mai multe locuri de hitiţi, iar în cartea Iov, Pământul este văzut/definit ca o sferă suspendată pe nimic);

            4) Marea onestitate a autorilor (David, Solomon, apostolul Petru etc.), chiar şi atunci când aceştia îşi descriu înfrângerile, slăbiciunile sau îndoielile (de pildă, Petru s-a lepădat într-o singură noapte de trei ori de Mântuitor), fapt care-i conferă un plus de umanism şi credibilitate;

            5) Atractivitatea generată de splendida îmbinare dintre simplitatea limbajului utilizat şi inegalabila frumuseţe a parabolelor cu rol ilustrativ-întăritor, îndeosebi în Predica de pe munte, mesaj veşnic tânăr, ce musai merge la inimă şi-l înţelepţeşte pe cititor sau ascultător.

Motto:

„Omul este produsul gândurilor lui;

el devine ceea ce gândeşte.”

(Mahatma Gandhi)

Păşind în cea de a 85-a “primăvară” a vieţii mele, presupunând că cineva m-ar întreba ce cred că stă la temelia vieţii noastre, acum ştiu că aş avea indubitabil următorul răspuns: ca scop – evoluţia spirituală, şi ca armă – forţa gândului. Starea de spirit este izvorul ce deschide drumul spre nobleţea sentimentelor, spre lumină, cultură, civilizaţie, iar puterea gândului ne ajută să ne construim pe noi înşine şi să devenim ceea ce dorim. Se ştie că un gând este o formă de energie pe care nu o vedem, dar care produce rezultate concrete.

Puterea gândului face parte din marile taine ale Universului şi lucrează împreună cu acesta. Asta înseamnă că noi suntem o manifestare a minţii Universale. Gândurile călătoresc în Univers cu viteză mai mare decât cea a luminii, călătoresc instantaneu şi nu cunosc oprelişti decât cele impuse de noi. Fiecare individ are propria lui lume de gânduri, pozitive sau negative, în diferite proporţii pe care le emite în Univers. Ele sunt atrase de alte gânduri asemănătoare cu care se întâlnesc, se cuplează, se întăresc, apoi se întorc de unde au plecat şi lucrează în favoarea sau în defavoarea individului.

Starea de bine (şansa), sau de rău (ghinionul), este dată de felul gândurilor noastre. Ura, înşelăciunea, dispreţul, invidia sunt gânduri încărcate de energie negativă care pot deveni forţe de temut, precum terorismul, criminalitatea. Mai mult încă, propriile gânduri negative se întorc împotriva noastră ca un bumerang şi ne distrug părţile luminoase şi eficienţa eforturilor pe termen lung, creează starea de nemulţumire, de neîncredere, reduc vitalitatea, vigoarea, armonia, otrăvesc viaţa. Ele dau naştere stărilor de nervozitate, de depresie. Lor se datorează chipul întunecat, vocea răstită sau batjocoritoare. Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse. Gândurile pozitive dau oamenilor optimism, încredere în ei asigurându-le succese. Optimiştii sunt oameni luminoşi care îţi zâmbesc, sunt gata să ierte, să înţeleagă şi să ajute semenii. Gândul bun susţine atitudinea pozitivă, dezvoltă personalitatea, asigura o sănătate iradiantă, schimbă destinul, creează mediul înconjurător prielnic, vindecă bolile, transformă mentalităţile, poate face minuni.

Gândul nu are formă vizibilă, dar prin puterea lui formează lumea vizibilă. Cele mai multe gânduri ne vin în minte în mod inconştient. Ele provin din subconştient şi doar o mică parte a gândurilor sunt produsul intelectului conştient şi influenţează viaţa zi de zi determinând ceea ce urmează să faci. Pe această temă, păstrez în minte o lecţie de viaţă din tinereţe, care m-a ajutat de-a lungul anilor, când m-am aflat în impas.

O întâmplare nefericită mă zvârlise sufleteşte în fundul unui hău de unde nu mai puteam zări scăparea, deşi construcţia mea a fost întotdeauna robustă, optimistă, solară. Mă lăsasem pradă deznădejdei. Asemenea unui animal lovit între coarne, ca paralizată, m-am prăbuşit într-un fotoliu. După un timp, mintea a început să se liniştească şi am simţit că mă ridic din fotoliu aproape automat, ca împinsă de o forţă  nevăzută. M-am îndreptat spre locul unde se află discul cu înregistrarea cântecului din filmul “Zorba Grecul”. Ascultându-l, picioarele au pornit singure într-un dans din ce în ce mai dinamic, corpul s-a încărcat de energie pozitivă, şi mai apoi m-am auzit spunând cu deplină convingere: voi învinge! Şi aşa a fost.

Acea lecţie învăţată pe cont propriu mi-a dat convingerea că lumea nu este altceva decât materializarea gândurilor. Atunci am învăţat că gândurile sunt vii ca şi oamenii, că ele pot crea frumosul, optimismul şi fericirea, sau dimpotrivă, agonia şi suferinţa şi că depinde de noi ce alegem. Eu am ales pentru restul vieţii strădania de a atinge acel prag ce îmi poate oferi puterea de a dărui gânduri bune, de a zâmbi vieţii şi de a îmbunătăţi viaţa celor din jurul meu, prin gânduri pozitive, optimiste, mai ales că munca mea a fost aceea a formării caracterelor mlădiţelor şcolare, iar acum, în anii senectuţii, prin scrieri, transmiterea gândurilor pozitive, de încredere în propriile noastre puteri.

De atunci n-am mai scăpat din vedere că trebuie să-mi  repliez forţa gândului, indiferent de natura factorilor externi cu care mă confrunt, deplin convinsă că numai în mine stă puterea de a hotărî care-mi este calea de salvare.

Acel moment de atunci, devenit pentru mine unul de referinţă, m-a ajutat de-a lungul vieţii şi chiar la senectute, la câte un impas mai mare, ascult melodia lui “Zorba Grecul”, chiar dacă acum picioarele se mişcă doar pe sub masă. Mă bucur că simt benefic schimbarea dispoziţiei lăuntrice aduse de gândurile pozitive, aşa cum îmi este firea mea, cea de om optimist care refuză abandonul. Mulţumesc cu mai multă înţelepciune acelei Energii Universale, fiindcă m-a înzestrat cu această urzeala a firii şi lucrează pentru mine potrivindu-mi în mod cumpănit balanţa vieţii. Pentru că viaţa noastră nu e nici o dramă, dar nici un poem, trebuie să privim lucrurile în bună cumpănire. Mulţumesc că pot să acţionez în direcţia visurilor şi dorinţelor inimii mele şi că pot să fiu plină de încredere în viaţă!