Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”
Ortodoxia şi Statul în România sub regimurile totalitare…
Rezistenţa prin Biserică în Europa răsăriteană
Instaurarea guvernelor democrat-populare pe arcul cronologic al anilor 1944-1948 şi a celor care au urmat, precum şi transformarea statelor est-europene în sateliţi statali şi ideologici a influenţat activitatea Bisericii ca actor naţional.
Intervenţia bisericilor naţionale-catolice în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi protestante (doar pentru statul ungar şi cehoslovac), ortodoxe în Iugoslavia, Bulgaria, România - împotriva procesului de comunizare progresivă iniţiat de Kremlin a fost consistentă, vizându-se evitarea “secularizării” vieţii religioase şi prezervarea dimensiunii “temporale” a Bisericii ca instituţie. Revenirea la un mediu politic democratic a fost însoţită de un proces de posibilă recreştinare a societăţilor est-europene. Valenţele temporale de activism politic ale Bisericii Catolice au fost atât de bine dimensionate, încât s-a vorbit în anii 1945-1946 de o veritabilă cruciadă anticomunistă în Estul Europei şi “apărarea împotriva pericolului comunist”[i]. Susţinând această perspectivă, Jacques Maritain, ambasadorul francez la Sfântul Scaun arăta că: “Vaticanul a fost conducătorul societăţii civile în Europa de Est”1.
Avansăm, aici şi acum, ideea că procesul represiv declanşat într-o logică normativă sau abuzivă de statele estice comunizate se poate înscrie într-un registru totalitar. Argumente pentru această aserţiune ar fi ghidarea poziţiilor democraţiilor populare în problema religioasă spre lichidarea forţelor bisericeşti anticomuniste şi controlul bisericilor naţionale. Decelăm într-un cadru normativ, legi de interzicere a unor culte religioase, de secularizare şi naţionalizare a proprietăţilor ecleziastice, o atitudine dură împotriva Bisericii ca instituţie şi credincioşilor un discurs ateist anticlerical împotriva religiei, “opiumul popoarelor” (Marx).
Contrar tot mai deselor afirmaţii apărute în câmpul istoriografic, noi susţinem o acţiune de rezistenţă a bisericii ortodoxe răsăritene împotriva comunizării /sovietizării spaţiului est-european.
Putem vorbi de o opoziţie instituţionalizată a ortodoxismului şi una sectorializată pe actori individuali (patriarhi, episcopi, monahi). Astfel, într-o directivă a Patriarhiei Iugoslaviei din anul 1946 se spunea: “sau cu Roma, cu catolicismul, sau cu Moscova (ideologia bolşevică) şi teoriile sale destructive şi imorale”2. Observăm că, după tradiţionala tendinţă de apărare împotriva ofensivei catolice unul dintre centrele ortodoxismului condamnă agresiunea ideologică a Kremlinului. Pentru a ilustra această poziţie combativă, putem să arătăm reacţia vehementă a liderilor ortodocşi sârbi împotriva condamnării la 11 octombrie anul 1946, într-un simulacru de proces, arhiepiscopului de Zagreb, monseniorul Stepinać (condamnat la 11 ani de muncă forţată). Discursul oficial al ortodoxiei române, bulgare, iugoslave se plasează pe coordonatele constatării gravităţii pericolului comunist împotriva “ordinii morale şi sociale” şi pentru “iluminarea spiritelor în lumina adevărului”.
Ceea ce încercăm să demonstrăm în acest studiu este faptul istoric al dirijării politicii religioase a guvernelor democrat-populare (1945-1948) de către Moscova, din perspectiva unor comandamente politico-ideologice. Această ipoteză de lucru poate fi demonstrată printr-o regresivitate istorică care se fundamentează pe materialul de arhivă studiat de cercetători în arhivele ex-sovietice. Pentru a vedea cum s-a dezvoltat acest determinism ideologic în matricea politicii religioase a sateliţilor răsăriteni, considerăm necesar să evaluăm poziţia regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă Rusă.
Regimul sovietic, şi mai ales dimensiunea sa stalinistă, a fost atras de conceptul “ingineriei sociale”, iar această construcţie societală nu putea să nu interacţioneze cu discursul teologic tradiţional a cărui teză era “autocraţie, ortodoxie, narodnost”. Concentrarea puterii statele şi principiile partidului unic, caracteristice unei singure ideologii oficiale au configurat un puternic vector ateist şi laicizant în societatea şi mentalul colectiv ruse. Aceste direcţii de strategie politică intrau în coliziune cu opţiunile fundamentale ale ortodoxismului rus, care prin scrisul lui Vladimir Soloviov criticase “patriotismul bolşevic zoologic”. În schimb, Berdiaev a insistat pe originile populare creştine asupra comunitarismului socialist.
Trebuie să semnalăm că liderii sovietici nu au fost influenţaţi în raporturile cu religia (ca doctrină şi componentă instituţională) de ideea gramsciană a alianţei Partidului Comunist cu masele populare religioase3. În acest context, anticomunismul a devenit o bătălie religioasă de primă importanţă care a avut o mobilizare de masă în lumea catolică şi ortodoxă. Controlul U.R.S.S. asupra ţărilor estice şi persecuţiile religioase au condus la elaborarea de către Papa Pius al XI-lea a Enciclicii asupra comunismului, document care alături de scrisorile pastorale, directivele episcopilor şi buletinele oficiale ilustrează spiritul de cruciadă în lupta lui “Christos împotriva Diavolului şi a barbariei moscovite”. În acest sens într-un document papal din 1946, Suveranul Pontif a arătat etapele teroarei: “revoluţia, violenţa, suprimarea tuturor libertăţilor, lupta de clasă, dictatura”. Analiza papală evocă “gigantesca maşină colectivistă” potrivit căreia “paradisul lui Marx apare ca un trist şi ironic paradis, fără speranţă în care totul este supus logicii materialismului şi distrugerii tuturor religiilor [...] comunismul semnifică mizerie, sclavaj, regim poliţienesc, câmp de concentrare, moarte”4.
Relaţia Stat-Biserică în spaţiul sovietic
Revenind la regimul sovietic şi politica sa ateocomunistă, trebuie să enumerăm câteva momente care au fost “copiate la indigo” de guvernele democrat-populare în perioada postbelică.
După Sinodul de la Karlovaţ din anul 1920 au fost excomunicaţi marii gânditori mistici, Berdiaev şi Bulgakov, patriarhul Tikhon a fost acuzat şi arestat în anul 1922, sute de preoţi ucişi sau mutilaţi, mănăstirile şi bisericile distruse sau închise, proprietăţile bisericeşti secularizate. Mitropolitul Serghei, succesorul lui Tikhon a realizat un compromis istoric “Declaraţia de Loialitate” care a normalizat relaţia Stat-Biserică, promiţându-se “credinţă Sovietelor şi recunoaşterea Rusiei Sovietice ca stat-mamă cetăţenesc”. Deşi persecuţiile religioase au continuat în anii '30, s-a constatat o resurecţie religioasă a intelectualilor din Rusia5.
Înfrângerile militare din 1941-1942 l-au făcut pe Stalin să facă mari concesii Bisericii, Serghei a fost numit patriarh şi primit în vizită la Kremlin, transferându-se fostului periodic al Patriarhiei fondurile revistei “Bezbojnic” (“Ateul”). Emigraţia ortodoxă rusă de la Karlovac (Iugoslavia) condusă de mitropolitul Anton (Khropovitsky) a sprijinit politica lui Hitler de distrugere a “regimului iudeo-masonic al U.R.S.S.”6.
Unii lideri ecleziaşti au revenit în Uniunea Sovietică şi au colaborat cu regimul comunist, cazul mitropolitului Serafim de la Paris fiind elocvent. Un aspect interesant este acela că Biserica Ortodoxă Rusă a invocat solidaritatea slavă pentru apărarea “rodinei” (patria-mamă) împotriva agresiunii hitleriste. Regimul stalinist a speculat afirmaţia lui Dostoievski: “a fi rus înseamnă a fi ortodox”, dar această resurgenţă religioasă era controlată de N.K.V.D. În acest sens, elita politică sovietică s-a folosit de unele personalităţi din emigraţia rusă de la Paris ca Alex. Kazem Bek (persan de origine), lider în anii '20 al organizaţiei “Tinerii Ruşi”, admirator al lui Stalin, “noul Bonaparte” şi revenit în U.R.S.S. ca secretar al Partiarhului la sfârşitul anilor '40. Pe ansamblu reacţiile emigraţiei au fost dure la adresa politicii religioase a regimului, unii reprezentanţi ca Ivan Solonevici scriind cărţi critice cum ar fi Rusia într-un lagăr de concentrare, unde arăta că “cel mai consistent fascism este în Rusia”7. Represiunea stalinistă a atins şi armata de eliberare rusă condusă de Vlasov, după cum se ştie predat de Aliaţi la Praga sovieticilor (1945).
După cum sublinia C. Andriev în lucrarea sa Vlasov and the Russian Movement Liberation. exponenţii dreptei ruse şi militarii aflaţi în Germania anilor 1941-1945 (atamanul Baidakalov, Teneserov, Poremski, de fapt lideri ai centrului berlinez al emigraţiei ruse - executaţi în anul 1949)8 afirmau: “religia va fi de o centrală importanţă în viitoarea ordine cu o poziţie dominantă a Bisericii Ortodoxe”.
Stalin a extins represiunea asupra cercurilor militare şi politice ale emigraţiei ruse din Germania, dar şi asupra iredentiştilor ucrainieni, dintre care mulţi erau greco-catolici.
Un impact deosebit în Occident a avut reîntoarcerea prizonierilor italieni la Cremona (27 decembrie anul 1947); după acest moment, oameni de stânga ca C. Monteferrato au devenit din “rusofili, anticomunişti şi antibolşevici”. În continuare, ne propunem să analizăm sectorial politica religioasă a regimurilor estice sovietizate.
Înainte de a defalca pe state respectiva evaluare, credem că represiunea ridicată la rang de politică de stat a fost o constantă comună a acestor republici clientelare Moscovei.
În Albania, Enver Hodja a demarat din anul 1945 campania împotriva Bisericii, lansând primul program ateist militant. Demolarea bisericilor, moscheelor care aparţineau celor trei religii din Albania: ortodoxă, catolică, islamică au culminat cu arestarea episcopului ortodox de la Durrës. Campionul ateocomunismului din Albania a declanşat procesul de stalinizare, dizolvând structurile ecleziastice catolice, ortodoxe şi musulmane ca urmare a indicaţiilor Cominformului. Jdanov indica: “ascuţirea luptei ideologice, apărarea împotriva democraţiei pseudo-burgheze şi agentului imperialist care este biserica”9.
După reintegrarea lor în spaţiul imperial rus/sovietic republicile baltice au suferit un regim aspru de persecuţii religioase. Lituania a ocupat un rol important în această campanie sistematică de eradicare a vieţii religoase “prin poziţia avansată a civilizaţiei creştine catolice în Orient” şi “rezistenţa naţională şi catolică împotriva sovietizării începute de Armata Roşie în iulie anul 1944”10.
Coborând pe scala geopolitică a Europei de Est, în Polonia situaţia mediilor şi instituţiilor religioase este complexă, deoarece activismul politic şi dimensiunea temporală a Bisericii Catolice erau tradiţionale. Acordul din anul 1940 dintre cabinetul polonez din emigraţie şi guvernul sovietic, cunoscut sub numele de Tratatul Sikorski/Maiski, după numele premierului polonez din exil şi al ambasadorului sovietic de la Londra, arăta repunerea în drepturi a Bisericii Catolice şi a preoţilor polonezi deportaţi în U.R.S.S. Litera acestui agrement nu a fot respectată după război de guvernul stalinist al Comitetului de la Lublin, condus de Boleslav Bierut. Tribunalele militare ale Poloniei populare au condamnat între anii 1945-1949 mii de preoţi în câmpul de internare de la Bereza, iar aceste acţiuni represive s-au făcut prin intermediul tribunalelor militare pe baza aplicării ordinelor primite de la Moscova de către mareşalul Konstantin Rokossovski (polonez de origine), devenit în anul 1948, ministru al Apărării.
De asemenea, în anul 1947, printr-un ordin al Şefului Securităţii de Stat, Iosef Rozonsk, o serie de preoţi au fost închişi ca deţinuţi politici sub acuzarea de a fi “agenţi imperialişti”[ii]. Ca o exemplificare a acestui ordin, Wiecyzstan Moczar, şeful Securităţii din Lódz între anii 1945-1948, a arestat pe episcopul de Lódz, ca urmare a scrisorii acestuia către episcopii germani, unde se amintea de lupta comună “împotriva anticriştilor nazişti şi bolşevici”.
Executarea de către comuniştii polonezi a comenzilor primite de la Stalin, arată după remarca stalinistului Roman Werfel, “galicanismul P.C. Polonez”11, prin comparaţie cu fidelitatea bisericii galicane faţă de Vatican în Evul Mediu. Regimul stalinist din Polonia a încercat minarea autorităţii Bisericii Catolice prin crearea în 1945 a P.A.X. (Organizaţia catolicilor laici) condusă de Boleslaw Piasecki, cu obiectivul de a dezorganiza structurile catolice.
Religia comunistă a Europei de Est
Simbolul rezistenţei împotriva abuzurilor comuniste a fost reprezentat de cardinalul Wyszynski devenit primat al Poloniei în anul 1948. Închis în anul 1953 sub acuzaţia de spionaj, prelatul polonez a interzis participarea demnitarilor Bisericii la ceremoniile oficiale, datorită numărului mare de arestări ale preoţilor cu vederi anticomunsite. Penetraţia ateismului a fost intensificată la nivelul mentalului colectiv, încercându-se modificarea suportului axiologic al societăţii poloneze, ilustrativ pentru violentarea individuală a personalităţii fiind motto-ul de pe uriaşa statuie de bronz a muncitorului: “Religia mea este comunismul.” E. Zhukov, expert al Centralei Cominformului în “câmpul imperialist antidemocratic”, recomanda elitei politico-decizionale a regimurilor staliniste est-europene “o rezistenţă împotriva planurilor de expansiune în domeniile politic, social, religios”[iii]. Obedienţii comunişti polonezi au dat o replică dură factorilor de decizie ecleziaşti cu ocazia milenarului Varşoviei în 1946. Liderii comunişti (reprezentanţi ai Comitetului de la Lublin, organism executiv prosovietic) din guvernul condus de liderul exilului, Mikolajczyik au oprit manifestaţiile catolice de la Chestochova, conduse de primatul Wyszynski (1901-1981) prin intervenţia ORMO (corpul de voluntari ai miliţiei comuniste). Simbolul rezistenţei anticomuniste, cardinalul Wyszynski a informat democraţiile occidentale despre naţionalizarea între anii 1947-1948 a stabilimentelor, fermelor, ospiciilor Bisericii Catolice.
Enumerând momentele de represiune ale regimului polonez, putem diagnostica un activism politic al Bisericii Catolice din Polonia pe o filieră tradiţională consacrată în timpul luptei pentru eliberare şi unitate naţională. Încercând să evaluăm corect adevărul istoric, vom analiza politica religioasă în Cehoslovacia prin marcarea poziţiilor a doi poli politici reprezentaţi de forţele democratice din exil conduse de Eduard Beneş, preşedinte al Republicii Cehoslovace între anii 1945-1948 şi Partidul Comunist Cehoslovac condus de Rudolf Slanski, prim-secretar între anii 1945-1951, Klement Gottwald şi Antonin Novotny. Beneş a semnat un decret prin care erau pedepsiţi partizanii şi simpatizanţii regimului monseniorului Tiso care consacrase Slovacia ca entitate statală independentă prin Acordul de la München şi “lovitura de la Praga” (1938-1939). Sub acuzaţia de “fascişti” s-a urmărit decapitarea opoziţiei anticomuniste din Slovacia unde viitorul secretar al P.C. Cehoslovac, Gustav Husak (slovac de origine) s-a remarcat în mod deosebit.
Cehoslovacia a cunoscut prin poziţia elitei intelectuale o “etică protestantă” în ceea ce priveşte reacţia colectivă, iar societatea civilă cehoslovacă nu a fost dominată de Biserică, cum a fost cazul în Polonia. Credem că eroarea săvârşită de preşedintele Beneş în problema Decretului 118 privind expulzarea germanilor sudeţi (aprobată de comisia Aliată de Control (Sovietică), dar propus Conferinţei de la Potsdam), are şi implicaţii socio-religioase. Măsura normativă respectivă a fost aprobată de Comisa Aliată de Control (Sovietică) dar la Conferinţa de la Potsdam, din iulie anul 1945, aceasta a fost propusă de partea cehă, aspect recunoscut şi de analiştii cehi. După primul război mondial, în Federaţia Cehoslovacă prin prisma repartiţiei religioase, cehii aparţineau în mare măsură cultului protestant, iar slovacii depindeau jurisdicţional de Vatican.
Minoritatea sudetă era integrată grupurilor catolice din sudul Germaniei, Bavaria, în special; prin actul de expulzare, Biserica Catolică Sudetă fiind deposedată de proprietăţi importante în oraşele Käsmarck, Leibnitz, Olmütz. Recent, în anul 1993, Curtea Constituţională cehă a anulat Decretul de expulzare, dar retrocedarea bunurilor minorităţii şi Bisericii sudete a rămas încă în suspensie generând fricţiuni în raporturile ceho-germane.
Sunt interesante reacţiile oficiale ale liderilor politici cehi şi germani pe marginea retrocedării bunurilor comunităţii sudete de către tânărul stat ceh. Preşedintele Republicii Cehe, Vaclav Havel a respins pretenţiile prelaţilor sudeţi “considerând că nu mai trebuie readuse în actualitate problemele trecutului”. Titularul diplomaţiei germane, Klaus Kinkel nu a făcut nici un comentariu oficial cu privire la Acordul de la Potsdam, act interaliat care a legalizat juridic expulzarea germanilor sudeţi.
Poziţia actorilor “Marii Alianţe” din timpul celui de-al doilea Război Mondial, S.U.A., U.R.S.S. şi Marea Britanie a fost reliefată de declaraţiile ambasadelor americană, britanică şi rusă la Praga (1996), unde s-a făcut publică aprecierea ţărilor lor faţă de Acordul de la Postdam, arătând că acesta este încă viabil.
Ministrul de Externe, slovacul Vladimir Clementis a avut acuze dure la adresa preoţilor catolici “colaboratori intimi” cu regimul monseniorului Tiso aflat la putere în timpul celui de-al II-lea Război Mondial. Ca urmare a indicaţiilor primite de la Moscova, secretarul general al Partidului Comunist Cehoslovac, Klement Gottwald a emis o dispoziţie de confiscare a proprietăţilor bisericilor construite de emigraţia rusă şi protejate de statul cehoslovac în perioada interbelică (de exemplu Biserica Rusă de la Marienbad).
După lovitura comunistă de stat din februarie 1948, Klement Gottwald, primul secretar al PC Cehoslovac a declarat la 10 martie în Adunarea Naţională Constituantă: “Voi, milioane şi milioane de oameni simpli de la sate şi oraşe, trebuie să vă salvaţi ţara de o altă bătălie de la Lipony şi de o altă înfrângere de la Muntele Alb. În aceste zile, Liga Baronilor a fost zdrobită şi în toate problemele naţiunii şi statului, voi sunteţi descendenţii taboriţilor reali (tabăra eretică anticatolică), succesorii lui Jan Zižka din Tarcnov, Prokop cel Mare, Rohac din Auba ce vor avea cuvântul decisiv.”
Acest apel la tradiţiile religioase ale luptei de emancipare naţională, din timpul războiului husit (sec. XVI) şi al Războiului de 30 de ani, s-a dorit un discurs legitimant pentru noua putere comunistă. În iunie anul 1948, guvernul comunist Gorttwald a dizolvat importante partide politice democratice: Partidul Popular Catolic şi Partidul Democratic Slovac. Cazul Iugoslaviei este mai specific datorită antagonismelor etnico-religioase dintre croaţi şi sârbi. Liderul comunist Tito acuza Vaticanul în 1930 de catolicizarea sârbilor prin Concordatul încheiat şi “ură împotriva slavilor şi ortodoxiei” deşi, în anul 1934, la recomandarea Romei, Iosip “Brox” a întrerupt canalul de legătură dintre Comintern şi ustaşii din emigraţie (pe linie teroristă).
După război, revenirea la un climat democratic prin guvernul condus de liderul din exil, Subasič a fost obstrucţionată de reacţii adverse ale instituţiilor religioase conducătoare, Biserica Ortodoxă Sârbă şi Biserica Catolică Croată. Astfel, venerabilul episcop de Ljubliana, Anton Jeglič a condamnat excesele cetnicilor generalului Draza Mihailovici (judecat şi executat în 1946) propunând “spânzurarea sârbilor de copaci”.
Biserica Ortodoxă Sârbă a acuzat în termeni vehemenţi ofensiva politică a catolicismului: “Vaticanul a pierdut în relaţiile cu Iugoslavia, fiindcă lucrează cu toate forţele la determinarea politicii clericale, îndoctrinarea preoţilor şi ustaşilor ca expresie a şovinismului croat care urmăreşte distrugerea Iugoslaviei.” Istoricul sârb, Milorad Ekmečić afirmă că: “Federaţia Iugoslavă a fost minată de autoritatea bisericii catolice care a susţinut separatismul croat şi sloven şi a contribuit la decăderea sentimentului religios la slavii sudici”12.
Considerăm că Biserica Catolică în Iugoslavia a avut un discurs anticomunist care nu viza dezagregarea statală, sprijinul Vaticanului pentru independenţa Croaţiei şi Sloveniei fiind puternic doar după sfârşitul Războiului Rece. Autorităţile titoiste au iniţiat din anul 1946 un amplu complex de represiune împotriva forţelor bisericeşti catolice. Procesul monseniorului Stepinač a stat mărturie pentru aserţiunea de mai sus, arhiepiscopul de Zagreb fiind acuzat de colaboraţionism cu regimul Ante Pavelić.
Deşi unii autori (Xavier de Montclos) cred că a existat un “totalitarism catolic în Croaţia”, credem că implicarea bisericii catolice croate în represiunea regimului ustaş a fost minoră, datorită liniei temporale de neutralitate politică a Vaticanului. Liderii ortodocşi sârbi, în frunte cu patriarhul Gherman au condamnat, din solidaritate ecleziastică, procesul intentat cardinalului Stepinać. Abuzurile comuniste împotriva Bisericii catolice au generat o comparaţie clasică între Iugoslavia din 1946 şi Spania anului 1936.
Reacţiile celor două lumi – apuseană şi răsăriteană
Relevante ni se par reacţiile diplomatice occidentale şi sovietice faţă de sovietizarea şi ateizarea Europei de Est. Astfel, la 3 iunie 1946, reprezentantul preşedintelui S.U.A., Myron Taylor scria după o audienţă la Pius al XII-lea: “Noi vorbim de situaţia actuală a României, Greciei, Cehoslovaciei şi Poloniei şi cerem Sanctităţii Voastre să dea o declaraţie secretă relativă la situaţia religioasă a acestor popoare fondată pe informaţiile pe care le deţineţi”[iv]. Din Washington, ambasadorul francez Henri Bonnet semnala interesul Vaticanului pentru libertatea religioasă a bisericilor (nu numai a Bisericii Catolice). După cum reiese din documentele sovietice recent cercetate, ofiţerii şi regimul de ocupaţie al Armatei Roşii “au bolşevizat zona pentru că a fost singura soluţie pe care ei o cunoşteau despre organizarea societăţii”13.
Surprinzător, după studiul arhivelor Kremlinului, istoricii ruşi indică un model de abordare legitimist şi circumscris “realismului politic”, atunci când se referă la sovietizarea /comunizarea Europei de Est. Vladimir Pechatnov, diplomat şi istoric susţine că S.U.A., Marea Britanie şi Uniunea Sovietică ar fi continuat alianţa din timpul războiului “prin împărţirea lumii în sfere de influenţă”14. Analistul rus arată într-o recentă lucrare din 1995 Cei trei mari după al II-lea război mondial că, în termeni generali, sfera sovietică înseamnă dominaţia geostrategică şi geopolitică tradiţională şi nu sovietizarea zonei de referinţă (în cazul nostru, Europa de Est). De asemenea, istoricii Vladislav Zubok şi Constantin Pleshakov într-o carte recentă, afirmă că “Stalin şi colaboratorii săi au definit Estul (Europei) ca sferă “naturală de interese”15, în special dintr-o perspectivă de abordare geopolitică.
Biserica, indiferent de rit, ca actor instituţional în Europa de Est a avut o implicare activă la nivel politic în anii 1946-1948, perioadă de creare a “dominioanelor” sovietizate şi declanşarea unei ateizări forţate în Europa Centrală şi de Est. Biserica Evanghelică Germană (E.K.D.) a adoptat în octombrie 1945, la Sttutgart o declaraţie de culpabilizare a tuturor germanilor pentru exterminarea evreilor de către Hitler. Totuşi, putem remarca o fractură în dialogul ecumenic Vest (catolicism/ protestantism) Est (ortodoxism) determinat de ingerinţele ideologice ale regimului sovietic de ocupaţie în viaţa politică, instituţională a actorilor statali estici.
În ianuarie anul 1946, Patriarhul Moscovei a refuzat să primească o delegaţie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor formată din: arhiepiscopul luteran de Uppsala, arhiepiscopul anglican de York şi preşedintele Federaţiei Bisericilor Protestante elveţiene. De remarcat şi absenţa bisericilor ortodoxe din U.R.S.S., şi teritoriile ocupate de Armata Roşie la forumul interconfesional de la Geneva din anul 1946.
Biserica Ortodoxă Română care este acuzată astăzi de unii analişti de “fundamentalism ortodox “în pofida opresiunii ideologice din perioda “copilăriei comunismului” (1944-1947), a trimis un arhimandrit la reuniunea Consiliului Ecumenic Mondial. Alături de ierarhul ortodox român, din Europa de Est, la Geneva a fost prezent doar un reprezentant al bisericilor germane din zona ocupată, alături de grecii şi ruşii ortodocşi emigraţi. În condiţiile prigoanei comuniste ce se prolifera, unii teologi şi oameni ai Bisericii ca cehul Jan Jzomadka (care a revenit din S.U.A. în Cehoslovacia), sau germanul Niemöller au luptat împotriva ingerinţelor ideologice ale comuniştilor locali sau ale celor de la Kremlin. Deşi consiliul Ecumenic Mondial era considerat un “centru de influenţă imperialist”, Patriarhia română a acceptat ajutorul pentru 3000 de preoţi reveniţi din zona de ocupaţie sovietică. Sintetizând ipotezele de lucru pe care le-am angajat în expunerea noastră, putem concluziona că, politica religioasă a democraţiilor populare are un aspect unitar, determinat de dirijismul ideologic al Moscovei.
Reacţiile naţionale ale bisericilor la procesul de ateizare au fost contracarate de noile sisteme totalitare bazate pe binomul stat/partid unic, dar după aşa cum am arătat, credem că instituţia religioasă a rămas nucleul societăţii civile a Europei de Est în perioada “copilăriei comunismului” (1944-1947).
Despre Biserica Ortodoxă Română şi martirii creştini ai prigoanei comuniste
Dacă până acum am dorit să prezentăm tragedia bisericii din acele vremuri într-un context mult mai amplu, adică internaţional, pentru a înţelege mai bine cu ce s-a confruntat ea atunci, atât în alte ţări creştine şi ortodoxe din spaţiul sovietic, (cât mai ales la noi), vom continua acum cu enunţarea şi evocarea propriilor noastre drame şi tragedii, dar care nu puteau fi scose ori abstractizate din contextul acesta transnaţional, de care avea parte întreaga Europă, estică sau răsăriteană.
Aşadar, închişi find, torturaţi, înfometaţi, spânzuraţi, înjunghiaţi, împuşcaţi, ucisi prin îngheţare sau îngropaţi de viu, batjocoriţi până la dezumanizare, acestea fiind doar câteva dintre metodele experimentului anticreştin prin care sute şi mii de martiri ai lui Iisus Hristos şi-au sacrificat viaţa în perioada comunistă. La optusprezece ani de la încheierea unuia din ciclurile opresiunii, martiriul acestora este încă puţin cunoscut. După cum constată şi "Societatea academică pentru adevarul istoric", un grup universitar constituit după prezentarea Raportului Tismaneanu, astăzi se vorbeşte extrem de mult despre disidenţă fără o zi de închisoare, eludându-se sacrificiul sutelor de mii de deţinuţi cu adevărat anti-comunişti. Lucrarea din care redăm mai jos câteva extrase, a fost lansată la Patriarhia Română în Săptămâna Mare (parcă nu întâmplător) şi relevă adevăratul caracter al regimului comunist: de sistem supranaţional, anticreştin, antiuman, impus popoarelor prin forţa militară a imperiului sovietic şi prin forţa ideologic-represivă a internaţionalelor comuniste. Acestui monstru i s-au opus destui preoţi şi episcopi, monahi şi teologi, militari şi studenţi, luptători anticomunişti ori simpli ţărani. Despre martiriul lor scriu autorii volumului "Martiri pentru Hristos din Romania, in perioada regimului comunist".
Impunerea regimului comunist de sorginte sovietică, în anul 1945, a adus după sine restricţionarea drastică a libertăţii religioase din Romania. Noul cadru juridic şi de exercitare a misiunii bisericeşti din Romania era preluat după modelul sovietic cristalizat în timpul războiului de apărare a patriei. Atunci când Stalin i-a chemat pe ierarhii ortodocşi care au supravieţuit gulagului sovietic şi i-a repus în posturile ocupate odinioară, cu rolul declarat de a susţine moral şi chiar material războiul împotriva Germaniei naziste, lumea liberă asistă la o schimbare fundamentală în relaţia dintre regimul comunist şi Biserica Ortodoxă Rusă. Reacţia imediată a celor din lumea liberă a fost desigur, negativă, susţinându-se ideea că, ar fi vorba de o Biserică "comunizată" de Stalin, un fel de marionetă, prin care acesta arăta Occidentului că în URSS se respectă libertatea religioasă. Obiectiv vorbind, însă, situaţia relaţiei dintre cele două puteri chiar se schimbase. Pentru Biserică însemna minimum de existenţă, într-o societate care îl nega pe Dumnezeu şi propaga în mod vădit ateismul. Pentru regimul sovietic însemna un nou instrument de control şi manipulare, în interesele dictate de Partidul Comunist, atât pe plan intern, cât şi extern. În felul acesta, Biserica putea fi mai uşor compromisă în ochii credincioşilor, iar, pe măsură ce socialismul se construia, aceasta urmă să dispară ca instituţie, considerată o carie a lumii comuniste, aşa după cum am precizat şi în paginile anterioare. Însă, prin existenţa ei, a dogmei şi a misiunii sale, Biserica întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos constituia o piedică serioasă pentru regimul comunist, cu binecunoscuta sa ideologie atee, potrivit căreia "religia este un opiu al popoarelor".
În cazul Bisericii Ortodoxe Române, trebuie spus că, în perioada interbelică, s-a manifestat deschis împotriva persecuţiei religioase din Rusia sovietică. În luna martie anul 1930, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române dădea o circulară prin care cerea slujitorilor şi credincioşilor ei să inalţe rugăciuni către Dumnezeu, pentru creştinii prigoniţi peste Nistru, în această iniţiativă fiind angrenate şi societăţile preoţeşti, asociaţiile religioase, pentru susţinerea de conferinţe publice. Era modelul sovietic, implementat prin ARLUS…
Instalarea regimului comunist, prin impunerea guvernului dr. Petru Groza (6 martie anul 1945), găsea Biserica Ortodoxă Română într-o poziţie defensivă. Cunoscându-i trecutul anticomunist interbelic, noul regim politic întâmpina probleme în ceea ce priveşte acomodarea Bisericii cu modelul sovietic, ce trebuia preluat şi aplicat în cele mai mici detalii. În primul rând, era nevoie de schimbarea tabloului format în perioada interbelică. Printr-o abilă propagandă comunistă, imaginea negativă a regimului sovietic faţă de Biserica Ortodoxă Rusă era contrazisă total în nenumaratele discursuri ţinute de politicienii aduşi de noile vremuri, în articolele şi întrunirile politice cu iz cultural, de apropriere de Uniunea Sovietică, cum era, de pildă, "Asociaţia Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică" (ARLUS). În planul comuniştilor români, dictat de Moscova, era nevoie de o apropiere sinceră faţă de marele prieten de la Răsărit.
Redeschiderea lagărelor şi crucea Patriarhului Justinian al Bisericii Ortodoxe Române
Imediat după instalarea guvernului Groza, lagărele iniţiate odinioară de regele Carol al II-lea erau acum redeschise, iar altele nou amenajate, la Targu Jiu, Caracal, Lugoj sau Slobozia. Intimidările erau un alt mijloc de exercitare a autorităţii regimului secular în problemele Bisericii. Ori, acestea se puteau face fie prin arestări, cum s-a procedat în timpul alegerilor din noiembrie 1946, fie pe fondul procesului intentat lui Iuliu Maniu, în anul 1947, atunci când majoritatea slujitorilor ortodocşi au refuzat să-l înfiereze de la altar pe fostul şef al ţărăniştilor români.
Instalarea definitivă a regimului comunist în anul 1948 aducea după sine atentarea gravă la poziţia Bisericii Ortodoxe Române. Practic, Biserica are două istorii: una croită de potentaţii vremii, iar alta care se dezvăluie abia acum, prin documentele cercetate de istorici. De exemplu, prin atitudinea sa, Patriarhul Justinian Marina poate fi considerat un slujitor care a înţeles că trebuie să-şi ducă crucea până la capăt. S-a folosit de poziţia sa şi de prietenia cu Dej, pentru a se împotrivi imixtiunilor politicului în treburile bisericeşti, apoi s-a debarasat de potrivnicii care puteau aduce rău Bisericii, uneori căzând în capcana compromisului, dar a scos instituţia pe care o conducea din conul de umbră impus de comunişti. A căzut în capcana compromisului, ca urmare a presiunilor foarte mari de moment, în speranţa unei apropiate eliberări de sub comunism.
Ana Pauker scoate religia din şcolile româneşti
Atunci când Religia a fost scoasă din şcolile de stat (august 1948), Patriarhul Justinian, cu ajutorul ierarhilor (între care la loc de frunte şi de cinste s-a numărat Episcopul de pie memorie şi recunoştinţă Nicolae Popoviciu al Oradiei), a iniţiat proiectul de catehizare a copiilor şi tinerilor în biserici, însă a fost blocat de Securitate şi de Ministerul Cultelor, la cererea liderilor comunişti Ana Pauker şi Vasile Luca. Toate iniţiativele ulterioare ale Patriarhului Justinian sau ale diferiţilor factori din conducerea bisericească pentru educarea tineretului în biserici au fost sortite eşecului, Ministerul cultelor având permanent sub observaţie această problemă.
De asemenea, pentru un control mai riguros asupra unei parţi a credincioşilor creştini din Ardeal, regimul comunist a trecut la campania de readucere a greco-catolicilor la Ortodoxie. S-a urmarit îndeaproape scenariul ucrainean din anul 1946, statul comunist fiind artizanul acestei mutaţii religioase, printr-o abilă campanie în presă, intimidări, folosirea represiunii chiar, dar mai ales prin specularea sensibilităţilor responsabililor din Biserica Ortodoxă Română. Modul de desfăşurare a acestei campanii, pe lângă reacţiile negative evidente care au apărut, a fost dezavuată de unii ierarhi ortodocşi, precum Patriarhul Justinian Marina, dar mai ales de Nicolae Bălan şi Nicolae Popoviciu, care nu au acceptat să participe la unele evenimente consumate în perioada septembrie-decembrie anul 1948, ci doar la cele cu caracter ceremonial. Iniţiativa Statului a fost desăvârşită la 1 decembrie anul 1948, atunci când, în Monitorul oficial, s-a publicat legea de desfiinţare a Bisericii Greco-catolice.
Valurile de represiune şi rezistenţă anticomunistă din România
Frecventelor opoziţii ale Sinodului, partidul le-a răspuns cu valuri de represiune, cum a fost cel din noaptea praznicului "Adormirii Maicii Domnului" din anul 1952, printr-un simplu ordin de cabinet al Ministrului Afacerilor Interne (ord. 410/1952). Atunci, sute de preoţi care au avut funcţii de decizie în instituţiile Bisericii au fost retinuţi, anchetaţi şi trimişi la Canal, în înjositoarea "brigadă a hoţilor". Alţi slujitori au fost arestaţi doar pentru faptul că erau etichetaţi "chiaburi" de către organele locale de partid, iar o categorie aparte a fost reprezentată de cei care au sprijinit rezistenţa armată anticomunistă din munţi. Totodată, putem afirma că valurile de represiune se declanşau pe fondul consolidării autorităţii Partidului Comunist în Stat, după "demascarea" deviaţioniştilor din anul 1952, ori după evenimentele de la Budapesta din anul 1956 şi retragerea trupelor sovietice în anul 1958. Acuzaţiile ce li se aduceau clericilor erau încadrate în mai vechiul Cod penal al regelui Carol al II-lea, din 1936, cu celebrul articol 209 ("uneltire contra ordinii sociale") dedicat legionarilor, dar şi în alte legi, precum Decretul regal 856/1938, privitor la "siguranţa în Stat". Ulterior, în anii '50, comuniştii aveau să mai adauge articolul 193, pentru faptele, considerate penale, săvârşite înainte de 23 august anul 1944, cu sintagma "activitate intensă contra clasei muncitoare". Faptele penale încadrate la acest articol erau, de exemplu, ţinerea şi publicarea de conferinţe, articole, studii şi alte lucrări, care arătau adevărata faţă a comunismului din Rusia interbelică.
Prigoana şi întoarcerea la catacombele primelor veacuri creştine
În închisorile comuniste, viaţa religioasă a dobândit un aspect de catacombă. Nenumarate sunt mărturiile care conturează veritabile momente de trăire creştină, atunci când slujitori ai altarului săvârşeau slujbe, încurajându-i şi dându-le încredere în ajutorul divin colegilor de suferinţă. Cu toate torturile orchestrate de oamenii regimului, cum a fost în "experimentul Piteşti", temniţa comunistă a reprezentat locul în care multe suflete au cunoscut transformarea spirituală şi apropierea de Domnul Iisus Hristos, creând modele pentru creştinismul contemporan.
Această represiune împotriva slujitorilor Bisericii lui Iisus Hristos era de fapt o nouă persecuţie, o revenire la vremurile de prigoană din vremea Imperiului roman. Se foloseau aceleaşi denunţuri plătite, unele anonime, ale aşa-numiţilor "turnători" la Securitate. Deoarece preoţii refuzau să susţină iniţiativele Partidului Comunist cu privire la muncile agricole în zilele de sărbătoare ori la strângerea cotelor - precum jertfele ce trebuiau aduse odinioară împăratului - aceştia erau consideraţi "duşmani ai poporului"şi trataţi ca cetăţeni inferiori, copiii lor având mult de suferit. Ineficienţa economiei şi agriculturii socialiste era imputată preoţilor şi credincioşilor, consideraţi "sabotori"în aplicarea directivelor date de partidul-stat, aşa cum creştinii primelor veacuri erau consideraţi vinovaţi pentru răul care se abătea asupra imperiului, ca pedeapsă de la zeităţi.
"Uneltitorii legionari" din spaţiul românesc
Preoţii de mir şi credincioşii nu reprezentau singurele impedimente ale Bisericii pentru regimul de tip sovietic. Monahismul ortodox constituia un obstacol serios pentru construirea socialismului în Romania. Pentru comunişti, monahii trebuiau compromişi, iar mănăstirile desfiinţate, astfel încât să nu mai existe focare de misticism şi pelerinaje ale credincioşilor, organizate, de multe ori, cu girul episcopilor.
Refuzul Patriarhului Justinian Marina de a accepta planul de reformare a monahismului, adus în Sfântul Sinod de reprezentanţii puterii seculare, cu toate presiunile exercitate asupra sa, a determinat autorităţile să recurgă la un alt val de arestări. În perioada 1958-1959, au fost arestaţi cei din jurul Patriarhului, slujitori consideraţi de încredere, teologi, dar şi mulţi preoţi care "unelteau"împotriva regimului. Au fost formate loturi de "uneltitori", precum "Rugul Aprins", "Vâforata", sau lotul preoţilor de la Episcopia Aradului. Aceşti clerici au fost "demascaţi" că "ascultau posturile străine de radio", comentând negativ, că ţineau "şedinţe legionare"în care educau tinerii etc. simpla calitate de a fi credincios sau teolog însemna, pentru torţionarii regimului comunist, a fi legionar, după cum i s-a imputat profesorului Teodor M. Popescu, în ancheta de la Securitate: "Eşti legionar pentru că eşti teolog şi, fiind teolog, eşti anticomunist, iar a fi anticomunist înseamnă a fi legionar". Pentru aceste "culpe" s-au dat pedepse grele, între 10-25 ani de temniţă grea. Aceste detenţii, totuşi, nu au durat până la expirarea pedepselor, deoarece, în perioada 1963-1964, statul comunist, în dorinţa de a adopta o destindere pe plan internaţional, i-a graţiat pe toţi deţinuţii politici; după ce acesta încercase să-i reeduce, pentru lumea socialistă care apăruse între timp. Cu toată opoziţia unor ierarhi, monahismul a cunoscut o severă diminuare, ca urmare a aplicării de la o eparhie la alta a Decretului 410/1959, adoptat de către Marea Adunare Naţională în anul 1959. Această transformare profundă a monahismului ortodox era a doua în istoria Bisericii, dupa cea din timpul domniei lui Cuza.
De represiune nu a fost ferit nici Patriarhul Justinian, care a cunoscut un scurt domiciliu obligatoriu la Dragoslavele şi doua încercări de otrăvire orchestrate de autorităţi, potrivit celor spuse de marele duhovnic ortodox român, Părintele Cleopa Ilie. De altfel, metodele represive ale regimului comunist aveau să fie resimţite şi de Mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei, finul lui Petru Groza şi, se pare, de Episcopul Andrei Magieru al Aradului, ori Nicolae Popoviciu al Oradiei.
Crimele din Basarabia
Un caz aparte al istoriei bisericeşti recente a Romaniei este cel al Basarabiei şi Bucovinei de nord. După cedarea nelegitimă a celor două provincii, în vara anului 1940, ca urmare a presiunii sovietice, viaţa religioasă de peste Prut a cunoscut o prigoană greu de imaginat, asemănătoare cu cea desfăşurată în Rusia interbelică. La sosirea trupelor sovietice, cu sprijinul comitetelor de primire, preoţii au fost persecutaţi cu atâta brutalitate, încât imaginile sinistre îl trimiteau pe privitor la epoca persecuţiilor păgâne din primele secole creştine. Alţii au fost arestaţi, anchetaţi de NKVD, apoi ucişi, după mutarea lor în imperiul sovietic. În stadiul actual al cercetărilor putem spune că aproape 50 de slujitori ai altarului au cunoscut moartea mucenicească numai în perioada ocupaţiei sovietice de un an de zile, în acest spaţiu vitregit de evenimentele istoriei. Bisericile au fost pângărite, jefuite şi chiar transformate în grajduri, depozite sau închise. S-au fixat biruri pentru funcţionarea lăcaşurilor de cult, pe care credincioşii le achitau sovietelor, pentru a se ruga în continuare lui Dumnezeu.
După revenirea autorităţilor române, lăcaşurile de cult au fost refăcute, iar preoţii reinstalaţi în posturile lor. Însă, precum se ştie, prigoana a fost declanşată din nou, după 1944, când trupele sovietice au reocupat cele două provincii romaneşti. În cele ce urmează amintim şi evocăm doar pe câţiva dintre cei care au suferit în urma instaurării acestui regim totalitar, ateopăgân, după cum urmează:
RUSAN, Sebastian (născut în 1884, la Secăşel, jud. Târnava Mică; decedat în anul 1956, la Bucureşti; confesiunea: ortodoxă; profesia: mitropolit; domiciliul: Iaşi)
DANIIL Sandu Tudor (Teodorescu Alexandru-nume real), (născut in anul 1896 la Bucureşti; decedat în anul 1962 la Penitenciarul Aiud; confesiunea: ortodoxă; profesia: ziarist, ieroschimonah; domiciliul: Schitul Rarău, jud. Suceava). Părintele Daniil de la Rarău se impune celor de azi prin opera şi activitatea sa pe tărâm religios, dar şi prin biografia sa, paradoxală, plină de evenimente remarcabile, dar care ascunde în spatele diversităţii constanta unui caracter ferm, nedispus la compromisuri, aflat mereu în căutarea Adevărului. În anul 1929 el face o călătorie la Muntele Athos, unde a stat câteva luni. Pentru o scurtă perioadă, în luna noiembrie anul 1942, este arestat pentru vechile sale convingeri de stânga, pentru a fi trimis în lagărul de la Târgu Jiu, dar este rapid eliberat. Demobilizat în anul 1944, Sandu Tudor hotăreşte să înceapă o viaţă nouă, găsindu-şi refugiul spiritual la Mănăstirea Antim. Aici, el este unul din principalii iniţiatori ai asociaţiei "Rugul Aprins", întâlnire considerată de unii exegeţi unică între intelectualii români ai veacului şi Biserica Ortodoxă. La sfârşitul lunii iunie 1948, a fost ridicat de către Securitate pentru pretinse ilegalităţi făcute pe frontul din est, Sandu Tudor fiind condamnat la doi ani de închisoare într-un proces în care s-a comportat cu mult curaj.
Eliberat în anul 1952, el se reîntoarce în rîndurile monahilor la mănăstirea Sihastria Neamţului, devenind ieroschimonahul Daniil Tudor. A fost arestat din nou în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, împreună cu alte 15 persoane care vor forma lotul "Teodorescu Alex şi alţii". Sandu Tudor este acuzat iniţial pentru săvârşirea infracţiunii de "uneltire contra ordinii sociale". Pentru a afla date suplimentare, anchetatorii îi introduc în celula un informator care dă mai multe note referitoare la atitudinea Părintelui Daniil. Pe 22 iulie are loc marea lovitură pentru Sandu Tudor. Văzând că nu pot scoate nimic de la el, anchetatorii hotărăsc să treacă la demascarea prin confruntare. Considerând aceste lucruri insuficiente, anchetatorii răscolesc în biblioteci şi descoperă articolele anticomuniste ale lui Sandu Tudor. Este învinuit de "activitate intensă împotriva clasei muncitoare". Pe baza slabului material probatoriu strâns, Sandu Tudor a fost acuzat de "activitate ostilă clasei muncitoare şi de susţinere a fascismului, de "organizare a unei activităţi contrarevoluţionare în cadrul asociaţiei ”Rugul Aprins” în perioada anilor 1945-1948". Fiind considerat liderul grupului, el a fost condamnat la 25 ani "temniţă grea", pentru "uneltire contra ordinii sociale"şi 15 ani de "detenţiune riguroasă", pentru "activitate intensă contra ordinii sociale".
Puţinele mărturii păstrate arăta că era atât de reumatic, încat trebuia transportat cu pătura. Pe 16 noiembrie 1962, Părintele Daniil a trecut la Domnul. Cauza morţii: "hemoragie cerebrală". Locul unde a fost înmormântat nu se cunoaşte nici până azi.
GHIKA Vladimir (născut în anul 1873 la Constantinopol, Turcia; decedat în anul 1954 la Penitenciarul Jilava; confesiunea: romano-catolică; profesia: preot; domiciliul: Bucureşti). Vladimir Ghika a studiat la Şcoala de Ştiinţe Politice din Paris (1893-1895), iar după alţi trei ani de studii în România, a urmat cursurile de Filosofie Scolastică şi Teologie la Roma şi Salonic. A desfăşurat o intensă activitate diplomatică, culturală şi religioasă la Roma şi Paris unde a şi fost hirotonit preot, la 7 octombrie 1923. Cercetările istorice recente demonstrează faptul că Monseniorul Vladimir Ghika a stat în atenţia serviciilor de informaţii comuniste româneşti încă din anul 1945, care l-au trecut pe lista prioritară de urmăriţi. De altfel, notele informative ale acestor servicii îl catalogau drept un potenţial pericol la adresa noului regim, ca urmare a călătoriilor sale efectuate în Ardeal, unde era legătura dintre Nunţiatura Apostolică şi parohiile catolice de acolo, prin apelurile la unitate între catolici şi ortodocşi, lansate în acea perioadă, prin colaborarea sa cu ASTRU (Asociaţia Studenţilor Români Uniţi). La 18 noiembrie anul 1952, în drum spre locuinţa unui bolnav, a fost arestat de Securitate şi dus la închisoarea Uranus din Bucureşti, alături de alte 20 de persoane, preoţi, călugăriţe şi laici. După un an de anchetă, a fost acuzat de "trădare"şi "spionaj în favoarea Vaticanului"şi deferit Tribunalului Militar din Bucuresti, care l-a condamnat la 3 ani de temniţă grea. Pentru executarea pedepsei, Monseniorul Ghika a fost internat la Penitenciarul Jilava, la 25 octombrie anul 1953. A suferit foarte mult din cauza regimului de încarcerare, a hranei foarte proaste şi extrem de reduse, a lipsei de îmbrăcăminte, a bolilor de care suferea. A fost pălmuit şi torturat, fiind supus unui tratament inuman, inclusiv "spânzurării electrice", pentru a-l convinge să semneze declaraţiile false cerute de anchetatori. Preotul Hieronim Menges, coleg de celulă cu Ghika, mărturisea următoarele în legătură cu aceste suplicii: "Pe Monseniorul Ghika îl duceau în camera de tortură şi îl puneau la spânzuratoarea electrică: două jumătăţi de inel iţi strângeau gatul şi te ridicau în aer. Totuşi, pentru Monseniorul Ghika se făcea în mod constant un scurt-circuit ori de câte ori inelele se strângeau şi începeau să-l ridice". O mărturie a preotului Matei Boilă ne prezintă o altă metodă folosită de Securitate pentru a-l determina pe Ghika să mărturisească neadevărurile pe care aceasta i le cerea. Astfel, i-a fost înscenat un proces, urmat de o condamnare la moarte, după care a fost scos din celulă şi dus la locul de execuţie. A fost legat la ochi şi s-a comandat "foc", sceneta dramatică terminându-se cu detunături de armă cu gloanţe oarbe. Vladimir Ghika a murit la 16 mai 1954, după ce şi-a prezis ziua şi ora morţii. Dosarul penal nr. 1109 de la CNSAS intitulat "H. Menges şi alţii", recent desecretizat de SRI, ne oferă informaţii privitoare la procesul din octombrie 1953, în care a fost implicat Monseniorul Vladimir Ghika. Prin Sentinţa nr. 1234 din 24 octombrie 1953, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti l-a condamnat pe Monseniorul Vladimir Ghika la 3 ani temniţă grea şi confiscarea averii pentru "complicitate la crimă de înaltă trădare".
GAFENCU Valeriu (născut în 1921 în comuna Sângerei, jud. Bălţi, Basarabia; decedat în1952, la Penitenciarul Tg. Ocna; confesiunea: ortodoxă; profesia: student; domiciliul: Iaşi). Tatăl lui Valeriu, Vasile Gafencu (născut în 1886), a fost deputat în Sfatul Ţării, forul care a votat, în 1918, unirea Basarabiei cu Romania. Pentru aceste "păcate", în 1940 este deportat de ocupanţii sovietici în Siberia (de unde nu s-a mai întors niciodată). Fiul său, Valeriu, a evitat (temporar) un asemenea deznodământ; se fereşte din calea trupelor sovietice, trecând, de unul singur, în Romania şi ânscriindu-se la Facultatea de Drept din Iaşi. Arestat datorită apartenenţei la Frăţiile de Cruce, după rebeliunea legionară din luna ianuarie 1941, a rămas în detenţie şi după lovitura de stat de la 23 august l944, când a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată. Episodul care l-a ridicat pe Gafencu la prestigiul deosebit de care se bucură azi este salvarea Pastorului Richard Wurmbrand, cu preţul propriei sale vieţi. Faptele s-au petrecut în penitenciarul Târgu Ocna. Preiau, cu deferenţa cuvenită martorului direct, mărturia lui Ion Popescu: "Gh. Ardeleanu a fost tratat cu streptomicina ce i-a fost dată şi s-a însănătoşit, cu toate că era la un pas de moarte, înaintea începerii tratamentului. Victor Stratan, care nu avea o afecţiune TBC gravă, a oferit streptomicina lui Valeriu Gafencu, ca să-l salveze de la moarte. Valeriu, însă, a considerat că este mai de folos pentru el să ofere această streptomicina unui frate de suferinţă din aceeaşi cameră cu el, lui Richard Wurmbrand. Acesta a fost, în tinereţe, membru de frunte al PCR, apoi s-a crestinat, devenind pastor protestant al unei organizaţii protestante cu sediul în Suedia. Richard Wurmbrand, în urma tratamentului, s-a însănătoşit şi a fost mai târziu eliberat, iar Valeriu Gafencu a murit. În 1940, Valeriu Gafencu devine student al Universităţii din Iaşi, în cadrul Facultăţii de Drept. În anul 1941, cu doar două zile înaintea declanşării rebeliunii legionare, ajunge şef al Fraţiilor de Cruce din oraşul Iaşi. Această împrejurare s-a dovedit fatală pentru destinul studentului basarabean. Valeriu Gafencu s-a implicat în tulburările locale, rapoartele autorităţilor semnalând faptul că, în prima zi a rebeliunii, acesta s-a deplasat la Liceul de băieţi "Mihail Kogălniceanu"şi a "ordonat suspendarea cursurilor pentru o oră". Prin Sentinţa nr. 485/25 mai 1941 a Tribunalului Militar al Corpului IV Armată (Iaşi), Valeriu Gafencu a fost condamnat la 3 luni închisoare corecţională şi 2000 lei amendă corecţională, pentru culpa de a-i fi instigat pe elevi la greva de protest faţă de guvern şi de solidarizare cu legionarii răsculaţi în Capitală. Gafencu a primit o nouă condamnare, în anul 1942 (25 de ani muncă silnică), pentru organizarea unei şedinţe a Fraţiei de cruce din cadrul Liceului Militar din Iaşi. Instaurarea regimului comunist l-a găsit pe Valeriu Gafencu tot la Aiud, unde, până în 1946, a existat un regim de detenţie mai blând. În anul 1946, Gafencu a refuzat să treacă, cu un grup, graniţa de vest (fapt care ar fi fost posibil în condiţiile de atunci), pentru ca doi ani mai târziu să refuze şi "eliberarea, cu condiţia plecării în Basarabia, devenită parte a URSS-ului". Valeriu Gafencu a refuzat, astfel, ideea unei salvări facile, preferând ispăşirea întregii pedepse. Chiar dacă Valeriu Gafencu a fost un laic, prezenţa lui este binemeritată în acest Martirologiu creştin, prin faptele sale, univoce în privinţa trăirii religioase şi a jertfelniciei netrucate.
Dintre toate relatările despre închisori şi vremurile de prigoană trăite de aceşti oameni în secolul trecut, din toată investigaţia psihologică a atâtor autori, toţi înzestraţi cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovniceşti, una dintre cele mai pătrunzătoare, „cea mai în măsură să înţeleagă împreună cu toţi sfinţii ce este lăţimea şi lungimea, adâncimea şi înălţimea, să cunoască iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoaştere şi să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu (cf.3, 18–19).” Aşa încât, afirmaţiile Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa Calciu de pildă, făcute în alte împrejurări, se potrivesc foarte bine şi aici, căci, „dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăşmaşului văzut şi nevăzut prin puterea credinţei şi a rugăciunii, dacă te îndoieşti de iubirea lui Hristos şi de eficienţa pocăinţei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrării acesteia şi toţi eroii închisorilor comuniste şi politice în general, au căutat în primul rând, să-şi pună în ordine propriile vieţi, să înţeleagă şi să trăiască experienţa comunitară din Biserica primară, să-şi şlefuiască încet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfă, bunătate şi trăirea dragostei comunitare şi asta pentru că toţi aceşti mucenici contemporani ai veacului al XX – lea „locuind în aceeaşi celulă (ori la propriu, ori la figurat), au încercat să facă din spaţiul ei o biserică a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile şi poticnelile inerente convieţuirii multora la un loc, într-un spaţiu impropriu, mizer şi insalubru!... Şi până la urmă, lucrarea cu pricina dezvăluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri neştiutori (la început), dar dorind arzător după Dumnezeu: mai întâi, ei constată că omul este mereu atacat de duhurile rele, dar că omul are puterea să le primească ori să le respingă dintru început sau mai târziu, fiindcă aceste duhuri rele îl războiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei şi al privegherii, poate cunoaşte stadiile atacurilor şi poate lupta împotriva lor, chiar dacă lupta este complexă şi de durată, însă nu imposibilă. Dacă cineva nu este determinat să oprească gândul rău de la început, acesta pătrunde în mintea lui şi-i argumentează că nu este chiar atât de rău. Dacă omul acceptă şi acest stadiu, gândul devine poftă şi-i hrăneşte mintea, imaginaţia şi simţurile. Până aici fiind războiul nevăzut” – iată Şcoala Filocaliei şi a Spiritualităţii Răsăritene autentice, pe care aceşti cultivatori ai Duhului şi stăruitori într-ale Rugăciunii şi Ascezei au învăţat-o acolo unde te aşteptai probabil cel mai puţin, adică în temniţele „cruciadei roşii”!... Altfel spus, deprinderea persoanei în lupta duhovnicească, parcurgând toate treptele ascezei creştine, în cadrul războiului nevăzut şi văzut în care au fost angrenaţi aceşti slujitori ai lui Iisus Hristos şi iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiză ce „nu putea fi făcută de către aceşti tineri decât numai prin prezenţa Duhului Sfânt, Care i-a asistat pe toată durata vieţii lor în închisoare”.
În altă ordine de idei, într-o mărturisire a sa consemnată de către o altă carte de suflet, cuget şi simţire autentică, Părintele Ieromonah Amfilohie Brânză – Duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti – Bacău recunoaşte că „Am vorbit de aceşti părinţi mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinţi, căci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca nişte sfinţi. Aşa i-am simţit, aşa i-am perceput. Fiindcă i-am văzut împlinind sub ochii noştri Evanghelia, pentru că ne-au învăţat creştinismul practic prin exemplul personal: au flămânzit ei ca să sature pe cei flămânzi, au privegheat ei ca să se odihnească cei osteniţi, au pătimit ei ca să ia mângâiere cei întristaţi, s-au sacrificat ei ca să trăiască ceilalţi. Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu sfinţii pe părintele Calciu şi pentru rugăciunile lui să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi toţi. Amin”.
Aşadar, cei alungaţi din turnurile babilonice pot bate la porţile cetăţii noului Ierusalim – cel bisericesc şi ceresc ce „nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o, făclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinţă în domeniul istoriei şi a spiritualităţii autentice, care ar trebui să se afle la îndemâna tuturor celor ce cred că „Biserica este cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui” şi asta datorită (şi) slujitori ei fideli ce au apărat-o în vremuri în care alţii au trădat-o şi au prădat-o, făcându-se, în acest fel, vrednici de a ajunge din temniţele comuniste în sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai cărei fii nelaşi şi nefăţarnici au fost, până la sfârşitul vieţii lor pământeşti!...
Biserica Ortodoxă Romană în perioada anilor 1944-1989, cu aspectele ei positive şi negative, bune şi rele
Conform celor spuse şi mai sus, după anul 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viaţa Statului. În anul 1948 a fost eliminat învăţământul religios din şcoli, s-au interzis slujbele în spitale, azile şi cazărmi, au fost suprimate periodicele bisericeşti ale eparhiilor, au fost desfiinţate Facultatea de Teologie din Suceava (fostă la Cernauţi – Bucovina de Nord), patru Academii Teologice din Ardeal şi Banat, precum şi seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia şi Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curând după anul 1944, peste o mie de preoţi ortodocşi (la care se adaugă şi cei romano-catolici, greco-catolici şi protestanţi) au fost arestaţi, aruncaţi în închisori, trimisi să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unii deportaţi chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulţi au fost eliberaţi abia în anul 1964. Între cei aruncaţi în închisori, se numărau şi teologi de mare prestigiu, ca Nichifor Crainic, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Liviu G. Munteanu, Ilarion Felea, Ion V. Georgescu (deportat în Siberia) şi mulţi alţii; câţiva preoţi ortodocşi au fost împuşcaţi . Fostul Mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu a fost condamnat la moarte, în contumacie (trcut la cele veşnice în anul 1964, în Franţa). În anul 1959, aşa cum am precizat şi în paginile anterioare, au fost desfiinţate un număr de schituri şi mănăstiri, sute de călugări şi călugăriţe au fost scoşi din ele în mod brutal şi trimisi în familiile lor sau în fabrici de către organele de stat. În ultimii ani ai dictaturii comuniste, au fost demolate peste 20 de lăcaşuri de închinare din Bucureşti (mănăstirile Cotroceni, Văcăreşti, Pantelimon, bisericile Sfânta Vineri, Sfantul Spiridon Vechi, Albă-Postăvari, Enei, Spirea Nouă, Izvor, Sfânta Treime Dudeşti etc.). Autorizaţiile pentru ridicarea sau repararea unor biserici se obţineau cu multă greutate. Preoţimea ortodoxă, în totalitatea ei, era supravegheată şi controlată în permanenţă, prin aşa-numiţii „inspectori de culte” şi ofiţeri de Securitate, prezenţi mereu în toate instituţiile bisericeşti.
Când, la 4 august 1948 s-a publicat Legea pentru regimul general al Cultelor (abrogată odată cu emiterea Legii nr. 489/2006 privind “Libertatea religioasă şi regimul general al cultelor”), erau recunoscute 14 culte: ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, creştin de rit vechi (lipovean), reformat (calvin), evanghelic-luteran C.A., sinodo-presbiterian, unitarian, mozaic, musulman, baptist, adventist de ziua a şaptea, penticostal şi crestin după Evanghelie, toate având organizarea lor specifică şi lăcaşuri de cult. La 19-20 octombrie 1949, Sfântul Sinod a votat Statutul pentru Organizarea Bisericii Ortodoxe Romane, aprobat apoi şi de Ministerul Cultelor (ce are la bază principiile Statutului Organic al Mitropolitului Andrei Şaguna). Potrivit acestuia, biserica noastră avea un număr mai redus de eparhii, în comparaţie cu perioada precedentă: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureştilor, Arhiepiscopia Tomisului şi Dunarii de Jos (cu sediul la Galaţi), Episcopia Buzaului; II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, cu Arhiepiscopia Iaşilor, Episcopia Romanului şi Husilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Alba-Iuliei (înfiinţată în anul 1975), Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei şi Episcopia Râmnicului şi Argeşului; V. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timişoarei şi Caransebesului şi Episcopia Aradului.
Se prevede şi acum participarea laicilor la conducerea Bisericii, în adunările şi consiliile parohiale, adunările şi consiliile eparhiale şi Adunarea Naţională Bisericească (pentru întreaga Patriarhie), în proporţia cunoscută: 1/3 clerici şi 2/3 mireni.
Pentru credincioşii ortodocşi români care trăiau peste hotare s-au organizat: Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din Statele Unite şi Canada, cu sediul la Detroit şi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Vechea Episcopie din America înfiinţată în anul 1934 (devenită, între timp, Arhiepiscopie) n-a mai păstrat legăturile cu ţara şi cu Patriarhia.
Între ierarhii din perioada de care ne ocupăm, consemnăm în primul rand pe Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), de care am mai pomenit în acest material, priceput organizator şi îndrumător al vieţii bisericeşti în condiţiile create după al doilea război mondial. A fost urmat de Patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986), fost Profesor la Facultăţile de Teologie din Varşovia, Cernăuţi şi Bucureşti, apoi Mitropolit al Ardealului (1956-1957) şi al Moldovei (1957-1977). Din 16 noiembrie 1986 până la 30 iulie 2007 biserica noastră a fost condusă de Patriarhul Teoctist Arăpaşu, fost Episcop-vicar patriarhal (1950-19629, Episcop al Aradului (1962-1973), Mitropolit al Olteniei (173-1977), apoi al Moldovei şi Sucevei (1977-1986-1990). Dintre ceilalţi ierarhi, menţionăm pe Mitropoliţii Ardealului Nicolae Colan (1957-1967), Nicolae Mladin (1967-1981) şi Antonie Plamadeală (1982-2005); apoi Mitropoliţii Firmilian Marin (1947-1972) şi Nestor Vornicescu ai Olteniei (1978-2000); Vasile Lazarescu (1934-1961) şi Nicolae Corneanu ai Banatului (din 1962), Episcopii: Nicolae Popiviciu (136-1950), Valerian Zaharia (1950-1969), Vasile Coman (1971-1992) ai Oradiei; Andrei Magieru al Aradului (1936-1960), Chesarie Păunescu al Constanţei, apoi al Dunării de Jos (1944-1973), Iosif Gafton al Râmnicului şi Argeşului (1944-1984), Antim Anghelescu al Buzăului (1944-1979), cei mai mulţi autori de lucrări teologice şi istorice, participanţi la numeroase congrese şi întruniri peste hotare. Între faptele mai de seamă din viaţa bisericească ortodoxă trebuie să mai reţinem revenirea la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a clerului şi credincioşilor uniţi (greco-catolici) în anul 1948, precum şi prima canonizare oficială a unor sfinţi şi mărturisitori de neam român (1955).
Pentru credincioşii ortodocşi români care trăiau peste hotare s-au organizat: Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română din Statele Unite şi Canada, cu sediul la Detroit şi Arhiepiscopia Misionară Ortodoxă Română pentru Europa Centrală şi Occidentală, cu sediul la Paris. Vechea Episcopie din America înfiinţată în anul 1934 (devenită, între timp, Arhiepiscopie) n-a mai păstrat legăturile cu ţara şi cu Patriarhia.
Între ierarhii din perioada de care ne ocupăm, consemnăm în primul rand pe Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), de care am mai pomenit în acest material, priceput organizator şi îndrumător al vieţii bisericeşti în condiţiile create după al doilea război mondial. A fost urmat de Patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986), fost Profesor la Facultăţile de Teologie din Varşovia, Cernăuţi şi Bucureşti, apoi Mitropolit al Ardealului (1956-1957) şi al Moldovei (1957-1977). Din 16 noiembrie 1986 până la 30 iulie 2007 biserica noastră a fost condusă de Patriarhul Teoctist Arăpaşu, fost Episcop-vicar patriarhal (1950-19629, Episcop al Aradului (1962-1973), Mitropolit al Olteniei (173-1977), apoi al Moldovei şi Sucevei (1977-1986-1990). Dintre ceilalţi ierarhi, menţionăm pe Mitropoliţii Ardealului Nicolae Colan (1957-1967), Nicolae Mladin (1967-1981) şi Antonie Plamadeală (1982-2005); apoi Mitropoliţii Firmilian Marin (1947-1972) şi Nestor Vornicescu ai Olteniei (1978-2000); Vasile Lazarescu (1934-1961) şi Nicolae Corneanu ai Banatului (din 1962), Episcopii: Nicolae Popiviciu (136-1950), Valerian Zaharia (1950-1969), Vasile Coman (1971-1992) ai Oradiei; Andrei Magieru al Aradului (1936-1960), Chesarie Păunescu al Constanţei, apoi al Dunării de Jos (1944-1973), Iosif Gafton al Râmnicului şi Argeşului (1944-1984), Antim Anghelescu al Buzăului (1944-1979), cei mai mulţi autori de lucrări teologice şi istorice, participanţi la numeroase congrese şi întruniri peste hotare. Între faptele mai de seamă din viaţa bisericească ortodoxă trebuie să mai reţinem revenirea la Ortodoxie a majorităţii covârşitoare a clerului şi credincioşilor uniţi (greco-catolici) în anul 1948, precum şi prima canonizare oficială a unor sfinţi şi mărturisitori de neam român (1955).
Pentru pregătirea personalului de cult au funcţionat şase seminarii teologice cu durata de cinci ani (Bucureşti, Buzău, Mănăstirea Neamţ, Cluj-Napoca, Craiova şi Caransebeş) şi două Institute Teologice de grad universitar cu durata de patru ani, la Bucureşti şi Sibiu. O serie de teologi români s-au remarcat prin lucrările lor sau prin activitatea ecumenică cum ar fi: Dumitru Staniloae, Ioan Gh. Coman, Liviu Stan, Nicolae Chiţescu, Emilian Vasilescu, Orest Bucevschi, Nicolae Balca, Nicolae Nicolaescu, Ene Branişte, Petre Vintilescu, Ioan Rămureanu, Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, Petru Rezuş, Alexandru Ciurea, Nicolae Lungu, toţi la Bucureşti; Nicolae Neaga, Nicolae Mladin (viitorul Mitropolit al Ardealului), Sofron Vlad, Grigorie Marcu, Dumitru Belu, Iorgu Ivan, Milan Şesan, Isidor Todoran, Stefan Lupşa, Teodor Bodogae, Corneliu Sârbu, Dumitru Calugăr, Gheorghe Şoima, Alexandru Moisiu, la Sibiu.
Patriarhia Română a editat câteva publicaţii şi periodice, cum ar fi: “Biserica Ortodoxă Romană” (apare din 1874) fiind buletinul oficial al Patriarhiei Romane, “Studii Teologice” - revista Institutelor Teologice; “Ortodoxia”, revista Patriarhiei (fiecare cu un tiraj de 10.000 ex., cu 4-6 aparitii pe an). Toate cele cinci Mitropolii editau câte o revistă, tot cu câte 4-6 apariţii pe an: “Glasul Bisericii” (Mitropolia Ungrovlahiei), “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, “Mitropolia Ardealului”, “Mitropolia Banatului”. La Sibiu apare foaia bisericeasca bilunară “Telegraful Român” - cel mai vechi periodic românesc, cu apariţie neîntreruptă din anul 1853.
În Editura şi Tipografia Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă din Bucureşti s-au tipărit: Biblia (patru ediţii, in 1968, 1975, 1982, 1988), cărţi de cult, manuale pentru învăţământul teologic universitar şi seminarial, lucrări teologice, cărţi pentru credincioşi, cărţi de rugăciuni, calendare s. a. Acelaşi lucru l-au făcut şi tipografiile eparhiale de la Mănăstirea Neamţ, Sibiu şi Timişoara.
După 1964 – anul unui aşa zis “dezgheţ” - au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile credincioşilor majoritatea celor peste 12.000 de lăcaşuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul ţării. Au fost restaurate cele mai multe din bisericile şi mănăstirile monumente istorice. În acelasi timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, în tot cuprinsul Patriarhiei, din care multe sunt adevărate monumente de artă. Biserica Ortodoxă Română a întreţinut legături de prietenie şi colaborare cu toate celelalte Patriarhii şi biserici ortodoxe autocefale. Aceste relaţii sunt marcate îndeosebi de vizitele oficiale făcute Bisericii Ortodoxe Române de Patriarhii Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Bulgariei, precum şi vizitele oficiale făcute de reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române acestor Patriarhii, în ultimele decenii.
S-au stabilit relaţii cu Bisericile vechi Orientale (Patriarhia Etiopiei, Patriarhia Armeană din Etchimiadzin, Patriarhia Coptă din Egipt şi Biserica Siriană Iacobită din Kerala-India), cu Biserica Romano-catolică (mai ales din Austria, Germania şi Belgia), cu Biserica Veche Catolică, cu Biserica Anglicană, cu o serie de Biserici protestante.
Biserica Ortodoxă Română activează în Consiliul Mondial al Bisericilor din anul 1961. Şi-a trimis delegaţi la Adunările Generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), toate conduse de Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu (fost membru in Comitetul Central până în anul 1977) şi Vancouver (1983), condusă de Mitropolitul Ardealului Antonie Plamadeală. Alţi ierarhi şi teologi ortodocşi români au activat în diferite Comisii ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Patriarhii Justinian şi Iustin au făcut vizite la sediul Consiliului Mondial de la Geneva (1966-1981).
Biserica Ortodoxă Română activează în Consiliul Mondial al Bisericilor din anul 1961. Şi-a trimis delegaţi la Adunările Generale de la New Delhi (1961), Uppsala (1968), Nairobi (1975), toate conduse de Mitropolitul de atunci al Moldovei şi Sucevei, Iustin Moisescu (fost membru in Comitetul Central până în anul 1977) şi Vancouver (1983), condusă de Mitropolitul Ardealului Antonie Plamadeală. Alţi ierarhi şi teologi ortodocşi români au activat în diferite Comisii ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Patriarhii Justinian şi Iustin au făcut vizite la sediul Consiliului Mondial de la Geneva (1966-1981).
La rândul lor, numeroşi conducatori ai acestei mari organizaţii intercreştine au făcut vizite în România cu diferite ocazii, purtând discuţii cu patriarhii români, cu alţi conducători de culte, ierarhi şi profesori de teologie. Biserica noastră şi-a adus aportul şi la promovarea dialogului intercreştin şi in cadrul Conferinţei Bisericilor Europene, cu sediul la Geneva(câteva sesiuni ale acestor două mari organizaţii s-au ţinut în România) şi multe altele… Doar aşa, ca o paranteză vreau să subliniez faptul că, cele enumerate şi reliefate în aceste rânduri ar fi aşa numitele aspecte ori situaţii mai positive ale bisericii, însă problemele şi greutăţile cu care s-a confruntat ea în continuare au fost la fele de grele şi de multe, ca şi până în anul 1964 - anul graţierii şi amnistierii publice a deţinuţilor politici şi religioşi din România, pentru a-şi contrui aceasta în Occident, îndeosebi, o imagine mult mai bună, altfel conducătorii şi torţionarii politici de atunci rămânând la fel de asupritori şi de vicleni.
Aşadar, Ortodoxia sau creştinismul „în duh şi adevăr” înseamnă viaţă sfântă şi ea trebuie trăită de toţi membrii Bisericii credincioşi sau clerici , iar pentru trebuinţele misionare ale Bisericii se pot înfiinţa la nivel parohial, asociaţii de interes comunitar-parohial care să poată atrage cât mai multe personae, de toate categorii sociale şi de toate vârstele la biserică. În aceste vremuri, contemporane şi post-moderne, integrarea ţării noastre în familia europeană instituţionalizată este un fapt ce s-a petrecut, motiv pentru care trebuie judecate cu atenţie toate aspectele: integrarea este pe de o parte o mare provocare din punct de vedere duhovnicesc, iar pe dse altă parte Biserica noastră poate contribui la reaşezarea ţării pe un nou fundament şi anume cel spiritual prin păstrarea identităţii spirituale creştin-ortodoxe şi culturale a poporului roman, şi prin dezvoltarea comuniunii cu celelalte popoare, europene.
Drept urmare, pentru toate acestea, din partea Bisericii este necesară “o reflexie teologică profundă privind legătura dintre stat, etică şi politică, dintre spiritual şi social, dintre naţional şi universal, dintre local şi global, dintre urban şi rural, de-a lungul timpurilor. O atenţie deosebită trebuie acordată reflexiei comune privind natura şi finalitatea libertăţii, precum şi asupra relaţiei dintre libertate şi responsabilitate în societatea de astăzi, şi mai ales asupra relaţiei dintre libertatea individuală şi solidaritatea socială…”
În timpul comunismului ne preocupa foarte mult întrebarea: cum să dobândim libertatea? Acum trebuie să ne întrebăm permanent: Cum să folosim libertatea noastră? Îndeosebi pentru a deveni mai umani, pentru a apăra şi promova demnitatea umană, creată după chipul şi chemată la asemănarea lui Dumnezeu.
Pentru Biserică – “Cetatea pe care nici porţile iadului nu o vor birui!...” viaţa omului nu are doar o dimensiune istorică, temporală, ci şi una eternă, perenă, veşnică. Totuşi, viaţa veşnică sau mântuirea depinde de faptele noastre săvârşite în istorie, în raport cu semenii noştri. De aceea, libertatea în acţiune are nu numai o consecinţă terestră sau socială, ci şi una transcendentă, spirituală sau eshatologică cu scopul de a ne menţine în această corabie duhovnicească, bisericească care ne poate duce la limanul veşniciei în Împărăţia Cerurilor!…
În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Hristos, cea autentică. „Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.” Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!...
Rezumat
Studiul de faţă doreşte să aducă în atenţia celor interesaţi de istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Române, în context internaţional şi naţional, mai précis spus sub regimul ocârmuirii totalitare şi comuniste, câteva informaţii, date şi elemente ce pot contribui la identificarea şi edificarea acestei perioade şi la circumscrierea ei în marea istorie, destul de zbuciumată, a lumii, a credinţei creştine şi a bisericii din această ţară.
Lucrul acesta este unul destul de îndrăzneţ şi, deci, sufficient de riscant pentru că încă nu avem toate date necesare elaborării unui tablou complet şi întreg, căci nu avem încă, toate cazurile, împrejurările şi situaţiile elucidate, aşa încât au fost şi încă vor mai fi foarte multe încercări, studii, cărţi şi articole în vederea lămuririi acestui capitol din istoria ţării şi bisericii româneşti, cu convingerea că toate au contribuit, contribuie şi vor contribui la o cât mai completă şi mai corectă cunoaştere a istoriei acestor ani, mai cu seamă de către noi, tinerii, care nu am (prea) trăit acele vremuri destul de vitrege, pentru cei mai mulţi dintre cei care au trăit atunci.
În ideea atingerii acestui deziderat am folosit mai multe studii, articole, cărţi şi materiale pentru evocarea vremurilor în care şi-a desfăşurat activitatea Biserica Ortodoxă Rusă, Poloneză ori Biserica Ortodoxă Română – pe care am prezentat-o în a doua parte a materialului de faţă, într-un context mai amplu, pentru a fi mai bine înţeleasă perioada şi ostilităţile cu care s-a confruntat, precum şi inluenţele (bune şi, mai ales rele) ce veneau atunci dinspre răsărit…
Bibliografie selectivă, străină
[1] R. Aubert, Nouvelle histoire de l'Église în L'Église dans le monde moderne (1940 ŕ nos jours), vol. V, Paris, Seuil, pp. 581-582; A. Riccardi Pio XII, Bari, Laterza, 1984, pp. 7-8.
2 Archives diplomatiques françaises (A.D.F.), Série Z, Europe 1944-1949, Italia, N 237, Folio 86-93, Raportul lui Jacques Maritain, 10 dec. 1946.
3 A. Riccardi, Roma or Moscow, Milano, Vita Paensio, 1979, p. 29.
4 Vezi H. Portelli, Gramsci et la question religieuse, Paris, Ed. Anthropos, 1974, 321 p.
5 Atti e Discorsi di Pio XII, Roma, Ed. Paoline, 1958, vol. VIII, pp. 345-347.
6 D. Pospelovski, The Russian Church under the Soviet Regime 1917-1982, Gestwood, 1984, vol I, p. 105.
7 J. Hecker, Religion and communism, London, 1953, p. 154.
8 “Ruskii Vestnik”, nr. 18, 1991.
9 Gernot Seide, Geschichte der Russischen Orthodoxen im Ausland, Wiesbaden, 1983, p. 22.
10 A documentary History of Communism, volume 2, by Robert Daniels, London, J.B. Touris Ltd, p. 147.
11 Xavier de Montelos, Les chrétiens face au nazisme et au stalinisme. L’épreuve totalitaire, Paris, Plon, p. 261.
12 Tereza Toranska, Oni, Des Staliniens polonais s’expliquent, Paris, Flammarion, 1987, p. 31.
13 Teresa Toranska, op. cit., p. 111.
14 Vladimir Dedijer, Vatikan i Iasenovak. Dokumente, Belgrade, Rad, 1987, p. 27.
15 Milorad Ekmečić, Budućnost Jugoslavije (Viitorul Iugoslaviei) în “NIN”, 16 nov 1991, p. 56-57.
15 E. di Nolfo, Vaticano e Stati Uniti (1939-1952) Milano, Angeli, 1978, p. 491-492.
16 Melvyn P. Leffler, Inside Enemy Archives. The Cold War Reopened în “Foreign Affairs”, July-August 1996, p. 123.
17 Vladimir O. Pechatnov, The Big Three after World War II, Cold War International Project Working, Paper No.13, Woodrow Wilson International Center, 1995, p. 17.
18 Vladislav Zubok, Constantin Pleshakov, Inside the Kremlin’s Cold War. From Stalin to Kruschev, Cambridge, Harvard U.P., 1996, p. 74.
Bibliografie selectivă, românească
- George Enache,Ortodoxie şi putere politică în România contemporană (studii şi eseuri),Editura Nemira, Bucureşti, 2005
- Partidul, Securitatea şi Cultele – 1945 – 1989. Volum coordonat de Adrian Nicolae Petcu, Editura Nemira – Coleţia „Biblioteca de Istorie”, Bucureşti, 2005
- Ionuţ – Gabriel Corduneanu, Biserica şi Statul – două studii, Editura Evloghia, Bucureşti
- Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006
- Sfântul închisorilor – Mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007
- Viaţa Părintelui Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Cu o predoslovie a Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucureşti, 2007
- Carmen Chivu – Duţă, Cultele din România între prigonire şi colaborare, Editura Polirom, Iaşi, 2007
- Mihai Albu, Carmen Chivu – Duţă, Dosarele securităţii. Studiu de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2007
- Martiri pentru Hristos în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007
- Cristina Păiuşan, Biserica Ortodoxă Română sub regimul communist, Editura Polirom, Iaşi, 2001
- Lucia Hossu – Longhin, Memorialul Durerii – Manualul de Istorie ce nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007
- Dan Puric, Cine Suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008
